Pun poză cu fetele mele, azi, de 8 Martie, și extrag bucuria din mesajele pe care prietenele mele le trimit, la fel, tuturor prietenelor lor. Nu curge multă, e ca esența de trandafiri, dintr-o grădină întreagă de flori. Dar eu aleg stropul acela și mi-l așez pe lobul urechii, bucurându-mă că am răzbit prin viață, până aici, în trup de femeie, și bucurându-mă că pot să-mi amintesc că alegerea asta a sufletului meu, de a mă reîntrupa astfel, a fost, cu adevărat, cum mi-a spus Ilona când era mai micuță, calea cea curajoasă.
„Am ales calea grea”, mi-a spus fiica mea, și eu ani de zile am luat-o ca pe o glumă, dar acum știu că inocența din ea spunea adevărul. Nu e ușor să fii femeie pe pământ. Nu e ușor să fii nici bărbat, sunt sigură și chiar îmi amintesc puțin, dar încadrarea în cel de-al doilea sex – cum îl numește cu obidă Simone de Beauvoir – adaugă o felie groasă de dificultate. În schimb, mi se conturează din ce în ce mai clar ideea că și înălțimea saltului în evoluția sufletului e pe măsura probelor la care suntem supuse. Poate de aceea noi, femeile, ne amintim înaintea altora că în lumea de deasupra, adică acasă, nu suntem nici bărbați, nici femei, ci spirite cu energii împletite – cum sunt arhanghelii, mutatis mutandis – și înțelegem un pic mai repede decât ceilalți că aici, pe pământ, avem obstacole diferite, dar, în plan spiritual și, s-ar cuveni, și social, exact aceleași drepturi ca toți semenii noștri, indiferent de rasă, de etnie, de cultură, de apartenența la o nație bogată sau săracă, de orientare sexuală, de mărimea dressing-ului, conturul siluetei sau de vizele din pașaport.
Sufletul meu de femeie se oglindește și se recunoaște în sufletul fiecărui alt om de pe pământ.
La mulți ani în umanitate și spiritualitate!
