Pentru Nina Cassian, în castelele înalte ale cerului

Atât de mult am iubit-o pe Nina, că aș fi vrut să îi scriu un poem, așa cum am scris din iubire de câte ori m-au încolțit marile mele povești de dragoste întoarse la mine de prin alte vieți, însetate de regăsire. Atât de mult am citit-o pe Nina, că-mi sar versurile ei în inimă, în gând, în suflet, înaintea pantofului cu care calc pe trotuare de țară străină, cum a călcat și ea cu pantofii ei cu un pic de toc, niciodată prea înalt, niciodată prea scund, să nu se ducă pe spate. Știu, pentru că i-am cumpărat într-un an pantofi noi, împreună cu Dragoș Cojocaru, prietenul ei în eternitate, atât de iubit, atât de aproape ținut lângă toate amintirile ei de femeie cu harul prieteniei la fel de înalt precum cel al poeziei, încât lui i-a lăsat moștenire enorma și singura ei avere: cuvintele ei.

Atât de mult am înțeles-o pe Nina, în singurătățile ei, în uimirile ei de femeie care a încercat să-și oblojească tristețile și rușinile prin iubiri uneori inventate, încât asta m-a făcut să nu mai știu s-o apăr cum se cuvine în fața lumii și a literaturii române care n-a așezat-o, încă, acolo unde îi este locul. Dar spun azi, în ziua în care se împlinesc 99 de ani de la nașterea ei, că declar deschisă marea sărbătoare a veșniciei Ninei Cassian. Că timp de un an (și restul zile, cum zice părintele Crin) de-acum înainte numele ei va fi pomenit, slăvit și, mai ales tipărit, căci am în lucru, pregătite să iasă în lume, volumul ei de publicistică, și cartea interviurilor sale, și volumul cu câte partituri căutate în toată lumea o să reușesc să găsesc, și reeditatul său volum de proză, și iarăși O mie de poeme, antologia sfântă care adună splendoarea poetică din întreaga ei viață. Și, dincolo de anul acesta, se vor vindeca tăcerile, nedreptățile și uitările. Nina se va așeza senină în inimile noastre care n-au știut s-o primească la timp, dar care e timpul să-și ia seama și s-o ia în seamă.

Fac cinste, azi, cu versuri și splendoare. Torn în pahare beție de frumusețe, nu de whiskey, deși un pahar din licoarea ei nelipsită se va așeza pe masa dorului meu, lângă cele nouă lumânări care ard în cruce albă de lumină.

Poeta, prozatoarea, compozitoarea, pianista, graficiana Nina Cassian a venit pe lume la Galați, în 27 noiembrie 1924, și a murit în tihnă, în somn, în patul ei din micul său apartament, o locuință socială din New York, pe 14 aprilie 2014. Dar azi îi putem spune La mulți ani în nemurire și face petrecere de cuvinte și iubire în castelele înalte ale cerului.

*

Ziceam că va fi sărbătoare…
N-a fost.
Și-așa, am purtat fără rost
veștmintele scăpărătoare.

Te-am așteptat până-n zori,
noaptea toată.
Vinul lâncezi în urcior,
fu pâinea pe masă, uscată.

Și când a fost zi-ntr-adevăr
– și-așa avea să rămână –
mi-am scos cu o mână bătrână
floarea din păr.

(Tristeți de primăvară II)

*

Știu de pe-acum ceasul acela în care
voi scotoci după tine, prin zece sertare,
ca să-i pot spune cuiva cât de mult am iubit
în tinereţile mele.

Multe scrisori voi avea, şi fotografii,
teancuri de mimici, gesturi strivite de vii,
şi, printre ele, mâinile mele foşni-vor
searbăd ca frunzele vechi.

Dar am să spun, am să spun cum zâmbeai lângă mine
buzelor mele de-atunci, dulci şi veline,
şi cum ştiai că vom fi împreună mereu,
veşnic (sau până la moarte).

Şi am să spun că aveai câte-un profil,
care-şi pierdea în lumină hotarul fragil,
ochii pestriţi ca două gâze imense,
prinse în ploaia de-april.

O să mă laude-acela, fără-ndoială.
„Da, ai trăit o frumoasă iubire de gală…“
Eu voi închide sertarele. Ştiu de pe-acum
ceasul acela în care…

(Proiect de înțelepciune)

*

Dacă m-ai chema, ar zvâcni
o mie de păsări în colivii;
o mie de uși s-ar da-n lături
și s-ar umple văzduhul de păsări
și – ca legătura de chei a pământului –
ar zăngăni apele sub mâinile vântului
și s-ar vesti dezghețul pretutindeni!
Izvoarele-ar căpăta călcâie și pinteni
și-ar începe să călărească la vale
pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre și goale;
sloiul albastru al singurătății s-ar sparge în hău –
tu, dezghețul meu, soarele meu!

(Dezgheț)

*

Nu am timp să dau tuturor o dovadă
a marilor, uimitoarelor mele virtuți.
Cine are ochi de văzut să vadă.
Altminteri, ochii mei rămân necunoscuți.

Sunt unii care, întâlnindu-mă, au spus:
„Bine-ai venit în viața mea, minune!”
Sunt alții care n-au avut ce spune
și-am plecat de la ei, mai departe, în sus.

Timpul e iute. Mai am câte un dar
de preț – și caut destinatari sub stele.
S-ar putea să-i caut în zadar;
și-am să mă-ngrop, ca faraonii, cu bogățiile mele.

(Orgoliu)

*

Am intrat în odaie la tine
și m-am așezat pe-o etajeră,
statuetă lejeră
cu unghii diamantine.

În timpul nopții-am început
să sclipesc, să sclipesc,
și somnul tău cunoscut
a devenit nefiresc.

Și-apoi am sărit pe covor,
desfăcându-mă-n șapte bucăți,
în șapte singurătăți
cu nucleul sonor.

Și somnul tău cunoscut
s-a spart în șapte fragmente,
și-au devenit transparente
buzele noastre-n sărut.

Așa am trecut prin noapte,
de șapte ori câte șapte…
— Adevărat?
— Nu. Am visat. Am visat.

(Fata din vis)

*

Chiar de voi fi îngropată
într-o străină țărână,
tot învia-voi odată
în limba română.