Scriam zilele trecute că îmi e greu să comentez ceea ce se întâmplă acum, că nu știu cum să vorbesc despre răutatea și prostia celor care ne conduc și ne călăuzesc opiniile – influensării cu milioane de followeri sau formatorii de opinie – fără să judec și să condamn. Încerc să găsesc calea cea netedă a activismului pașnic, dar cred că ea nu există.
Până când nu voi avea curajul s-o iau pe drumurile abrupte, se pare că o să tot bat pasul pe loc.
M-am hotărât să las aici un mic fragment din teza mea de doctorat, în care am analizat influența politicilor editoriale ale revistelor pentru femei în formarea culturii politice feministe în România. Pentru că aici, pe blog, pot lăsa seriozitatea cercetării deoparte, pot spune că rezultatul m-a făcut să consider că ipoteza de la care am pornit a fost, pur și simplu, absurdă.
Ce politici editoriale?! Și ce cultură politică feministă?!
Fără să comentez mai mult, copiez aici paragraful în care analizam diverse teme abordate de edițiile de final de an 1992 și început de an 1993 ale revistei Femeia. O revistă care, în anii aceia, își păstra supremația absolută pe piață și al cărei conținut ajungea la peste două milioane de români dornici să învețe cum să se poarte în relațiile dintre sexe. Chiar putem crede că asemenea articole, în vremea în care presa era citită cu sfințenie și în care se considera că ceea ce „s-a scris la ziar” e 100% adevărat, nu au lăsat urme?!
Las mai jos fragmentul necosmetizat din lucrare – scris atât de obiectiv pe cât mi-a stat în putință:
..
În aceeași ediție de revistă, o anchetă realizată sub titlul „De ce proliferează violul?” atacă o temă dureroasă din societate și încearcă să-i găsească explicații.
„Violul reprezintă cea mai gravă și inumană formă de încălcare a relațiilor sociale și umane. Ancheta noastră pune o întrebare stringentă: de ce proliferează violul. Ce elemente contribuie la comiterea lui?” (Revista Femeia nr. 8/1992, pag 10)
Una dintre temele abordate repetat în materialele feministe, violul, reprezintă, alẵturi de hãrțuirea sexualã și violența domesticã, experiențe preponderent feminine, deci care ar trebui tratate cu atât mai mare atenție, interes și delicatețe într-o publicație pentru femei. Refuzul victimei și lipsa consimțământului sunt elementele care definesc atât violul, cât și hărțuirea sexuală, însă, adesea, în tribunale victima este decredibilizată, ea trebuind să demonstreze că a fost victima unui viol real, și nu a unui act consimțit pe care apoi l-a negat.
În cadrul articolului din revistă, interlocutorii – profesori, ofițeri de poliție – acuză lipsa de educație, îngăduința prea mare a părinților, scăpările legislative și constituirea găștilor de abuzatori, însă, în același timp, fetele și femeile intervievate își asumă diverse vini, printre care nesăbuința de a ieși noaptea la petreceri, consumul de alcool, încrederea prea mare în oameni sau ținutele vestimentare nepotrivite. Mai lipsește doar un pas până la stabilirea unei vine comune, mai ales în contextul în care, pe pagina de alături, sunt luate peste picior femeile care se plâng că au fost sau sunt hărțuite.
(„Feministele radicale, membre ale Asociației împotriva violențelor suferite de femei la locul de muncă” condamnă cea mai neînsemnată privire suspectă adresată de bărbat femeii, considerînd-o act de agresiune, semn al dominației masculine și al raportului conflictului între cele două sexe, în care El ar încerca să nimicească concurența pe piața muncii prin mijloacee cele mai respingătoare. Dominația masculului nu s-ar limita, deci, doar la „șantaj sexual!”
Vremuri grele pentru bărbați! (…)
Se pare că bărbatul este stigmatizat de păcatul originar și nimic, de aici înainte, nu-l va mai putea salva. „Războiul sexelor”, mișcarea feministă și „hărțuiala sexuală” i-au venit de hac!” (Valeria Filimon, Revista Femeia, nr. 8/1992, pag 12) )
Iar acest pas, stabilirea unei vine comune, este făcut câteva ediții mai târziu, când apare articolul „Nu mă viola, dacă poți!”, semnat de Magda Băltărețu. Ideea este destul de limpede, încă din titlu, iar mărturiile violatorilor conțin acuzații grave la adresa fetelor care i-ar fi provocat prin comportamentul și ținutele lor.
„Fusta, de două palme, chilotul cît o frunză de viță, de piatră să fi fost și tot n-ar fi rezistat un băiat lîngă ea. Atunci nu reușeam, cu nici un chip, să înțeleg de ce se împotrivea cu atîta înverșunare dacă tot îmi stătuse în brațe, și ne mîngîiasem, mai înainte, peste tot… De unde dracului era să știu eu că era virgină, dacă mișcările ei și hainele de pe ea nu făceau altceva decît să invite la…!” (Revista Femeia nr. 1/1993, pag 12)
În ciuda abordării violului în articolul din revistă ca fiind o faptă a cărei răspundere revine ambelor părți implicate, și violatorului, dar și victimei, în mod legal, în vechiul Cod penal, în vigoare la data acestor afirmații (trecerea la noul cod penal s-a făcut în 2011) violul era sancționat, în articolul 197, ca fiind „Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.”[1]
Urmează un șir de asemenea afirmații ale violatorilor care se declară victime ale provocărilor feminine. Cuvintele și ideilor lor sunt care mai de care mai absurde, mai revoltătoare, mai vulgare, mai condamnabile, aproape imposibil de citit. Totuși, și-au găsit locul și reflectarea în paginile revistei pentru femei.
Unii dintre cei citați se absolvă de răspundere oferindu-se să se căsătorească cu victimele, alții dau vina pe alți bărbați, iubiții fetelor violate, care le îndemnau să poarte haine provocatoare sau le sărutau în văzul lumii… Totuși, concluzia jurnalistei Magda Băltărețu nu este nici pe departe atât de vehementă pe cât ne-am fi așteptat nu în raport cu ideea de dreptate pentru victime, ci, pur și simplu, în raport cu bunul simț. Ea este împăciuitoare și finalul duce la aceeași sugestie așezată în termeni derizorii încă din titlu:
„Uneori, după cum mărturisesc bărbații, e greu să reziști și să nu cazi în… păcat.”
(…)
„Din păcate, așa se poartă unele și tot din păcate, așa gîndesc unii. Dar, înainte de a ne indigna și a-i judeca aspru pe făptași, trebuie să medităm și la faptul că multe dintre aceste fete se îmbracă și se poartă atît de provocator încît întreaga lor făptură parcă spune: nu mă viola, dacă poți!” (Magda Băltărețu, Revista Femeia nr. 1/1993, pag 12)
În aceeași ediție, articolul „O generație… feminizată?” duce discuția despre feminism nu în derizoriu, ci în zona în care această mișcare socială apare drept un pericol public, o amenințare la adresa echilibrului planetar, prezentându-l într-o lumină sinistră, care include în ea și castrare, și umilință, și ridicol.
Articolul este semnat cu inițialele V.T., inițialele redactorului-șef al publicației, Vasile Tincu – în caseta redacțională nu apare alt nume care să aibă aceste inițiale.
„Feminismul a luat proporții atît de îngrijorătoare în provinicia canadiană Quebec încît dacă continuă așa, o întreagă generație de băieți va fi castrată! (…)
A fi bărbat astăzi la Quebec, echivalează cu mazilirea, pentru că femeile cîștigă bani și pot să-și crească singure copiii. ( …)
Ce le mai rămîne astăzi bărbaților din Quebec? Rușinea de a fi băiat și nu fată! – zic femeile. Părinții, însă, strigă cu disperare: Ajunge, ni se castrează băieții!
Și cînd te gîndești că la noi este abia începutul feminismului!” (Femeia, nr 9/1992, pag 14)
Dacă redactorul-șef al unicei publicații pentru femei dintr-o țară, o revistă cu un tiraj de 500.000 de exemplare și audiență cu siguranță de peste 2.000.000 de cititori, într-o țară cu aproximativ 10.000.000 de femei gândește și scrie astfel despre feminism, fără să le putem calcula exact, este limpede că repercusiunile afirmațiilor sale în formarea părerilor și atitudinilor legate de autonomie și emancipare ale femeilor din România și de înțelegere, interes și aderare la feminism pentru apărarea drepturilor femeilor sunt devastatoare.
[1] Vechiul Cod Penal din 21 iunie 1968, art 197
P.S. Voi reveni, în viitor, și cu alte exemple…
P.P. S. Sublinierile cu Underline din citate îmi aparțin.
