„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Pe de rost și pe degeaba. Școlile care ne rănesc

de

Se difuzează la radio și se discută mult despre cântecul pe care trupa Vama l-a lansat în eter zilele trecute. Se numește Pe de rost și demască nu numai sistemul defectuos de învățare promovat în școlile noastre, ci, pe de-a-ntregul, relația de autoritate dusă până la opresiune pe care unii profesori o dezvoltă față de copii.

“Există varianta ca unii să considere că e doar un cântec despre dezavantajele memorării pe de rost. Ar fi greșit. Sistemul nu-și iubește copiii. Despre asta este acest cântec. Despre respectul pe care uităm să-l acordăm copiilor noștri. Despre faptul că ei sunt doar declarativ în centrul educației. Este un cântec despre iubire. Aia care lipsește”, a declarat solistul Tudor Chirilă atunci când a trimis piesa trupei din care face parte către radiourile care o vor difuza. Sau nu…

De ce scriu despre asta în sfânta și minunata mea zi de vineri dedicată lui Harry Potter? Pentru că este un subiect care revine iar și iar în paginile cărții scrise de J.K. Rowling, așa cum revine zi de zi în viețile noastre, ale celor care avem copii în școli de stat care funcționează după sistemul „scapă (întreg) cine poate”.

Nici școala pentru vrăjitori și vrăjitoare de la Hogwarts nu este așezată în totalitate sub imperiul dreptății și al corectitudinii, nici măcar în epocile binelui. Severus Snape, profesorul de poțiuni, își terorizează elevii la un asemenea nivel, încât cei mai mulți ajung incapabili să mai învețe ceva din pricina fricii. Și, în mod special, Snape îl oropsește și-l nedreptățește pe Harry ori de câte ori prinde ocazia. Cuthbert Binns, cel care predă istoria magiei, îi plictisește de moarte pe elevi, iar drept consecință istoria magiei rămâne un teritoriu nedesțelenit pentru mai toți cei din școală, cu excepția conștiincioasei Hermione, care se minunează de fiecare dată constatând că Harry și Ron habar n-au de epocile trecute ale vrăjitoriei. Rubeus Hagrid predă îngrijirea animalelor magice pe care el personal le adoră, iar asta generează adesea o abordare disproporționată a lecțiilor, căci presupune că toți cei din jur îi împărtășesc iubirea față de animalele pe care doar el le vede ca fiind drăgălașe, însă sunt înspăimântătoare și periculoase pentru ceilalți. Iar în epoca de revenire a lui Voldemort, Dolores Umbridge, profesoara de tehnici de apărare împotriva magiei negre inaugurează o epocă de oroare, de groază și rușine, căreia nici măcar directorul Dumbledore și profesoara McGonagall nu i se pot împotrivi în întregime.

– Ține minte că în preajma profesoarei Umbridge trebuie să te porți cu mare băgare de seamă, îl avertizează Mc Gonagall pe Harry Potter, iar acesta ripostează, apărându-se:

– Dar nu am spus decât adevărul! exclamă Harry intrigat. Voldemort s-a întors, știți și dumneavoastră că așa este. Profesorul Dumbledore știe că s-a…

– Pentru Dumnezeu, Potter, zise profesoara McGonagall, aranjându-și ochelarii pe nas furioasă (tresărise îngrozitor la auzul numelui lui Voldemort). Tu chiar crezi că aici este vorba despre ce este adevărat și ce nu? Nu, este vorba despre cum să-ți ții capul plecat și să nu-ți pierzi cumpătul!

Răutatea enormă a lui Umbridge, disimulată sub un glăscior de fetiță, un zâmbet de broască mulțumită și o garderobă plină de volănașe roz își găsește satisfacția în a chema elevii la arest și a-i tortura punându-i să scrie cu o pană specială, care le scrijelește mesajele de pedeapsă nu doar pe pergament, ci în propria carne, producându-le dureri cumplite. Dorința ei este nu doar de a-i chinui și înspăimânta, ci de a le lăsa urme cât mai durabile…

Pe Harry îl obligă să scrie pe o foaie propoziția „Nu am voie să spun minciuni”, cu pana vrăjită, care lasă urme pe hârtie, dar și taie în carnea de pe propria mână a celui ce o folosește.

„Harry scrise de mai multe ori cuvintele acelea pe foaia de pergament. Curând își dădu seama că nu scria cu cerneală, ci cu propriul lui sânge. De fiecare dată cuvintele scrijelite pe dosul mâinii lui dispăreau, pielea vindecându-se, pentru a reapărea din nou atunci când punea pana pe foaia de pergament.

După mult timp, poate ore în șir, Umbridge îi spuse:

– Vino aici!

Harry se ridică în picioare. Durerea din mână era foarte vie. Când se uită în jos, la ea, observă că tăietura se vindecase, dar pielea rămăsese roșie-sângerie acolo.

– Mâna! spuse profesoara Umbridge.

Harry își întinse mâna, iar profesoara i-o luă într-a ei. Harry își stăpâni cu greu repulsia când îl atinse cu degetele ei butucănoase, cioturoase, pe care purta mai multe inele vechi, hidoase.

– Tț, tț, tț, încă nu a rămas cine știe ce semn, spuse ea, zâmbind. În cazul acesta va trebui să încercăm din nou mâine seară, nu-i așa? Acum poți să pleci.

Harry ieși din birou fără o vorbă. Clădirea era pustie. Cu siguranță trecuse de miezul nopții. Păși încet de-a lungul coridorului, apoi, după ce dădu colțul și fu sigur că profesoara nu-l mai putea auzi, începu să alerge.

Întâmplările nedrepte din școli ne marchează. Cei învățați să facă rău, asemeni odioasei Dolores Umbridge din epopeea lui Harry Potter, nu se mulțumesc să își verse nervii – deși nici asta nu ar fi scuzabil deloc! – ci vor să lase urme. Vor să-și pună amprenta pe viață asupra copiilor pe care ei nu i-au putut struni și anii ce vor veni să le dea dreptate, dovedindu-le că au profețit cu talent otrăvit că acei omuleți se vor rata și vor fi sancționați la infinit de un destin în care au pornit cu ghinion – și cu profesori răi la catedre…

Așa că toți tresărim atunci când citim în carte despre nedreptățile pe care le îndură un tânăr vrăjitor curajos precum Harry Potter… Iar atunci când lucrurile coboară din fila cărții în viața noastră, ne ghemuim de durere auzind că fiul sau fiica noastră au avut parte de o nedreptate cumplită, de o jignire, de o apostrofare vulgară, menite să-i frângă aripile și încrederea în el. Cei mai mulți dintre noi, ca părinți de copii în școli rele, devenim lași. Nu protestăm, nu spargem geamurile școlii, nu facem reclamații. De groaza că ne vor rămâne copiii mai departe în școală, la cheremul profesorilor care vor vrea să se răzbune pe ei și mai abitir dacă îi reclamăm, învățăm să ne ținem capul plecat și să nu ne pierdem cumpătul- cum i-a spus și McGonagall lui Harry. Și promitem ori că, după ce copiii noștri vor absolvi, vom spune tot adevărul, ori că ne vom ruga până când pronia divină va face dreptate, iar cei răi își vor fi primit pedeapsa de la sine, prin rânduiala sorții.

Ascult astăzi Pe de rost și mă gândesc la profesoara mea de biologie din liceu care ne spunea, la fiecare oră, mie și colegelor mele, cât de proaste suntem. Arunc un gând de iertare către profesoara de matematică, cea care mi-a fost un fel de Snape în anii de școală. Și mă rog să găsesc cea mai bună cale ca să mă vindec complet de jignirile primite pe degeaba și să fiu alături de copiii mei și de copiii prietenilor mei atunci când le explic că răutatea celorlalți nu este despre ei și că nu ar trebui să le fie niciodată rușine de lucrurile urâte pe care ceilalți le spun numai pentru a-și vărsa otrava din suflet.

Suntem cu toții fără de cusur așa cum suntem, lumini înalte și pure în ochii divinității. Și chiar dacă există pretutindeni și în istoria fiecăruia dintre noi câte-un profesor rău și disprețuitor care și-a trădat fără jenă menirea, câte-un Voldemort sau câte-o Umbridge, să nu uităm niciodată că suntem întregi și perfecți așa cum suntem și că, la fel ca în cartea superbă a lui J.K. Rowling – parabolă perfectă a lumii noastre spirituale – , magia albă și dragostea vor învinge mereu întunericul.


Comentarii

  • Mult adevăr ai grăit, draga Alice! Studiu pentru părinți și copii…

    Andreea 7 iunie 2019 15:35 Răspunde
    • Andreea, e greu când sunt copiii mici, mici, se face greu și când ei cresc și merg la școală! Uite, chiar și la școlile de vrăjitori 🙂 … Vă îmbrățișez pe toți cu mare drag!

      Alice Năstase Buciuta 7 iunie 2019 20:58 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title