fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Mai întâi am auzit îngerii râzând

de

Am crescut într-o familie în care nimeni nu credea în Dumnezeu. Mama mea spunea, cu un soi de țâfnă pe care am preluat-o și eu pentru câteva zeci de ani, că e atee și că știe că acesta este drumul celor lucizi. Bunica rostea câteodată un „Doamne-ajută!” înainte de culcare, dar așa, cam de mântuială. Iar senzația pe care am avut-o insistent în primii ani de viață, aceea că am mai trăit o dată și că știu dinainte unde mă va duce viața – spre moarte! – mi se părea doar încă un semn al faptului că sunt cam ciudată și că nu trebuie să spun nimănui ce gândesc cu adevărat.

La biserică nu mergeam deloc, pentru că nimeni din familia mea nu mergea. Oricum, nici în lăcașele de cult nu era vreo atmosferă înălțătoare fiindcă, în anii comunismului, credința – pentru cei care or fi avut-o – se manifesta sfios și rușinat, iar popii îl includeau întotdeauna în predici pe Ceaușescu și conducătorii partidului. Iar după ce m-am dezis public de Dumnezeu, într-un episod pe care l-am povestit în cartea Simonei Preda și a lui Valeriu Antonovici, Tot înainte!, chiar mi s-a părut că nu mai e rost de răzgândeală.

Iată, pe scurt, episodul de atunci: Într-o zi, învățătoarea l-a certat pe unul dintre colegii noștri care și-a motivat absența de la ore din ziua de mai înainte spunând adevărul, că a mers la biserică să se împărtășească… Eram, pasămite, în Săptămâna patimilor, iar unii părinți sau bunici mergeau nu doar ei la spovedanie, ci își duceau și odraslele. „De ce a greșit Cutărel alegând să meargă ieri la biserică în loc să vină la școală?”, a întrebat tovarășa Dinu, învățătoarea noastră care avea obiceiul să ne bată cu linia la palmă. Iar copiii au răspuns pe rând: „Fiindcă putea să se împărtășească după ore, că acum, înainte de Paște, tata popa stă până seara acolo”. „Deoarece, tovarășa, la biserică avem timp destul să mergem duminica, nu în zilele de școală”. „Că, dacă voia, putea lipsi doar de la o singură oră, să se învoiască de la sport, nu să lipsească toată ziua!” au zis ei pe rând, după ce extrăgeau o mână care stătuse până atunci strivită la spate și bălăngăneau în aer două degete crăcănate, până le dădea tovarășa dreptul la cuvânt. Însă eu, măsurând nemulțumirea învățătoarei din zâmbetul ei oblic, am știut că răspunsul meu, mai deștept și mai abil ca al tuturor, va pune capăt discuției și îmi va atrage încă o apreciere dintre cele din care îmi hrăneam micul și otrăvitul orgoliu. „Pentru că e un semn de înapoiere să mergem la biserică, oricum și în orice zi, iar cei care-și pierd vremea și mai și lipsesc de la școală să-l caute pe Dumnezeu, popii lui, sfinții sau alte prostii mistice trăiesc în habotnicie și minciună”, am spus eu, probabil cu vorbe mai simple, dar care s-au făcut imediat înțelese. Învățătoarea m-a lăudat și le-a spus tuturor că, da, iată, acesta este răspunsul corect. Iar eu, în timp ce mă cutremuram de revelația că am căpătat ce-am vrut, încă o laudă zornăitoare, am simțit coborându-mi pe șira spinării – am simțit asta limpede, memorabil – senzația că de data asta chiar l-am supărat pe Dumnezeu si că singură voi rămâne pe veci.

„De-acum înainte sunt pe cont propriu”, mi-am spus. Și am învățat pe dinafară singurătatea, în vreme ce îmi exersam abilitățile prefăcătoriei, învățând să fiu ce vor alții să fiu – simpatică, ascultătoare, de gașcă, tăcută, rebelă, senzuală, intelectuală, după caz- și să mă arăt lumii complet indiferentă când nu obțineam acceptarea lor, în timp ce mi se sfâșia inima în mine de durere.

Am renunțat un pic la orgoliul față de Dumnezeu cel pedepsitor și ranchiunos după ce am născut-o pe Ilona. Trezindu-mă cu un copil mic în brațe și neștiind cum să gestionez atâta dragoste și-atâta frică, am învățat, din nou, să mă rog. Lăsând rușinea la o parte, am zis, probabil cam din vârful buzelor, dar am zis: „Doamne, copilul ăsta e nevinovat, ajută-mă să mă descurc cu el și ține-l tu în siguranță!” Tot atunci am chemat-o pentru prima dată pe Sfânta Fecioară. Și ea a venit, am simțit-o, deși de văzut aveam să o văd abia peste ani, la cursurile de theta healing…

„Regină a lumii, doamnă împărăteasă, mamă sfântă a fiului lui Dumnezeu – i-am zis când am strigat-o prima oară, acum 19 ani, fiindcă alte formule mai respectuoase nu mi-au venit în cap – în grija ta îmi las copilul!”. Și rugăciunea mea a funcționat, fiindcă, uite, Ilona e mare, iar eu mi-am găsit între timp curajul să nasc alți doi copii pe care nu eu i-am păzit, ci Sfânta Fecioară, căreia i-i încredințez și azi, atunci când se îndepărtează de mine spre școlile, viețile, bucuriile lor, murmurând de fiecare dată rugăciunea mea secretă: Ilona merge la drum, Maica Domnului merge cu ea… Maica Domnului merge cu el, Victor o urmează… Ce se-ntâmplă cu Maica cea Sfântă se-ntâmplă și cu Iza…

Trecusem de patruzeci de ani când am început să simt lumea de dincolo. O prietenă mi-a dat cărțile lui Doreen Virtue și mi-a spus că i se pare că semăn cu ea, la felul în care arăt și la modul în care scriu și descriu lumea. Eu am ridicat din umerii mei blonzi și m-am apucat să citesc, uimită. Și, într-o seară, în care citisem mai întâi o pagină, două, din Povestea a doi pui de tigru numiți Ninigra și Aligru, cât să-i adorm pe cei trei copii ai mei care-mi dormeau împrejur – în patul meu mare și splendid de acasă, din dormitorul cu draperii mov și baie cu romburi de gresie în alb și negru, refugiu răsfățat de care, astăzi, din înghesuiala londoneză a unei case de împrumut, îmi e atât de dor… – am adormit doar după ce am străbătut încă un capitol din cartea cu îngeri a lui Doreen. Și înainte să alunec din starea de veghe în somn, am auzit îngerii râzând. Râsul lor era dulce și clopotit, avea un ritm aparte, ca un cântec, răsuna odihnitor, amețitor, ca și cum m-ar fi invitat la dans. Am adormit ascultându-i, bucurându-mă de frumusețe, de revelație, de miracol. Iar a doua zi m-am trezit altcineva, știind, de-acum, că trebuie să mă întorc acasă, în inima mea luminată de dragoste și de divinitate.

Primele cursuri legate de spiritualitate pe care le-am urmat au fost cele ale profesorului Albert Ignatenko. Am să vă povestesc, însă, despre lucrurile pe care le-am înțeles și le-am învățat acolo într-un episod viitor, căci vă dau întâlnire, de-acum, vineri de vineri, aici, pe blog, la o evocare onestă a pașilor devenirii mele întru spiritualitate, o poveste autentică a întâlnirior cu maeștrii mei, cu îngerii mei, cu revelațiile mele.

Și, dacă vreți să mergem umăr lângă umăr pe calea mărturisirilor, vă rog și pe voi să-mi povestiți, într-un comentariu aici, pe blog, care a fost cel dintâi pas pe care l-ați făcut pe drumul către deschiderea inimii voastre către lumina divină a cărei strălucire, din fericire, o vedem și-o căutăm cu toții astăzi, fără teama că cineva ne va judeca sau ne va considera nebuni.

P.S. În urmă cu 11 ani, am lansat către cititoarele noastre invitația de a ne trimite poveștile lor de dragoste, cu rugămintea să fie povești autentice, vii, trăite și nu închipuite. Dacă vi se pare o idee bună, vă lansez azi provocarea de a scrie împreună o altă carte din seria Celor mai frumoase iubiri, un volum dedicat devenirii fiecăruia dintre noi întru credință și bucurie divină. Cele mai frumoase miracole. Ce ziceți, ați vrea să scriem, iarăși, împreună o carte? Cum vi se pare ideea?

 

Comentarii

  • Am multe povesti în suflet mai ales ,e un pic dificil sa le îmbrac in cuvinte frumoase dar mi ar placea mult sa incerc sa le scot la lumină ,poate cu ajutorul dvs reușesc .Poveștile mele sunt amintiri dragi ,fericite ,fara urcușuri sau coborâșuri poate pentru că mereu am crezut că primești ceea ce oferi .Cel puțin la mine așa a fost .

    Marcela Popu 30 octombrie 2020 15:57 Răspunde
    • Marcela Popu, astept povestile pe adresa alice@revistatango.ro Si, desigur, o sa avem si redactor de carte, le editam, facem povestile sa ajunga atat de frumoase pe cat merita sa fie! Important e sa fie autentice, interesante, vii, emotionante. Deci… spor la scris! Iata, avem o prima inscrierea pe lista!

      Alice Năstase Buciuta 30 octombrie 2020 16:12 Răspunde
      • Vă mulțumesc pentru încurajare ,îmi doresc să reușesc să transmit și altora din preaplinul trăirilor mele frumoase și deseori înălțătoare .

        Marcela Popu 31 octombrie 2020 0:27
      • Marcela Popu, ma bucur mult ca Dumnezeu ne-a creat aceasta oportunitate! Sa o folosim, asadar!

        Alice Năstase Buciuta 31 octombrie 2020 13:34
  • Îți voi citi cu mare drag și curiozitate articolele din această categorie (care cred că va lua locul celei cu Harry Potter).
    Cât despre poveștilr de iubire, una reală nu am, dar am una imaginară, proaspătă, de doar câteva zile. Mulțumesc pentru tot ceea ce împărtășești cu noi! <3

    Dana 30 octombrie 2020 18:34 Răspunde
    • Dana, ah, povestile de dragoste pe care le-am trait doar in gand si in imaginatie… Da, cred ca putem face o carte si cu ele, fiindca fiecare dintre noi a trait in vis si-n reverie poae mai mult decat in realitatea concreta.
      Intr-adevar, asa mi-am propus, sa continui vinerea seria articolelor cu Harry Potter – de care, vrand-nevrand, m-am indepartat, dar la care ma voi intoarce iar si iar – cu articolele despre devenirea mea spirituala, care este tema pe care incerc sa o analizez si sa o traiesc cat mai profund.
      Tu scrie-ti, daca vrei, povestea ta de dragoste inventata, fie si ca exercitiu de stil, exercitiu de curaj sau, cum zice prietena mea Georgiana Spătaru, exercitiu de fericire…

      Alice Năstase Buciuta 31 octombrie 2020 13:33 Răspunde
  • Ceva despre căutările mele am scris aici: https://bunatate.ro/?p=4644
    Și cred că am să mai scriu.

    Ioana 31 octombrie 2020 13:55 Răspunde
    • Ai scris, si ai scris minunat… Doar sa imi spui daca esti de acord sa preiau in carte vreunul dintre texte.

      Alice Năstase Buciuta 1 noiembrie 2020 12:48 Răspunde
  • Astept cu mare nerăbdare articolele din această serie, simt ca e ce am nevoie acum, în perioada pe care o traiesc.

    Andreea 8 noiembrie 2020 21:15 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title