fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Dacă noi doi am fi citit aceleași cărți, nu ne-am mai fi despărțit niciodată

de

În urmă cu treizeci și ceva de ani, când am terminat de citit pentru prima dată cartea „Un veac de singurătate”a lui Márquez, nu m-am ridicat din pat o săptămână. Am rămas acolo, în albia îngustă a visului meu de studentă căministă, într-o stare de dor, de reverie, de fericire, de tristețe, de beție a frumuseții. Nu-mi amintesc deloc cum m-am descurcat cu absențele de la școală, nici dacă am mâncat ceva, dar îmi aduc aminte cu o stranie precizie că Macondo se risipise în neant și eu aveam nevoie să-l păstrez mai departe în mine, neatins, să prelungesc mirajul, dacă se poate pentru totdeauna, chiar și cu prețul nemișcării mele.

De atunci încoace am citit cartea de zeci de ori, de cele mai multe ori în română, dar mai târziu și în spaniolă sau engleză, și, de fiecare dată, lumea lui Márquez mi-a dezvăluit alte cotloane, alte înțelesuri, alte prilejuri pentru a hohoti de râs sau de plâns, pentru a tresălta de mirare sau de splendoare. Nimic n-a putut detrona locul acestei capodopere în inima mea, și nici pe al lui Gabriel García Márquez, pe care îl iubesc în eternitate și pentru al cărui suflet mă rog cum mă rog pentru sufletele celor din neamul meu. Îl iubesc pentru toate cărțile lui divine. Îl iubesc pentru viața lui curajoasă și demnă. Îl iubesc pentru că și-a început istoria ca un jurnalist sărac și m-am regăsit mereu, râzând și plângând, în povestea devenirii lui. Iar felul ironic în care a povestit cum, după ce a luat premiul Nobel pentru desăvârșitul „Un veac de singurătate”, toți cei pentru sau alături de care lucrase vreodată la câte vreun ziar sau revistă au început să scoată articolele sau istorioarele lui de odinioară, peste care trecuseră indiferenți sau pe care le plătiseră în bătaie de joc – că peste tot în lume presa pare la fel de lipsită de respect față de cei ce o slujesc -, lăudându-se retroactiv cu flerul lor și performanțele scriitorului, m-a făcut, recunosc, să îmi iau putere imaginându-mi că și pe mine posteritatea mă va răzbuna cumva, cândva, probabil că la scară mai mică, dar tot cam așa, preferabil încă din timpul vieții, că după moarte știm cu toții ce tsunami-uri de iubire inutilă se dezlănțuie.

Am retrăit aceeași stare de reverie, nemișcare, extaz, iubire – pe care le credeam imposibil de reeditat în viața asta – când am terminat „Laur” a lui Evgheni Vodolazkin (carte pe care am primit-o, printre multe alte daruri de preț, de la prietena mea Cristina Bogdan). Felul în care s-a lăsat liniștea în mine când am închis cartea, nemișcarea care m-a ispitit să rămân în lumea unui timp fără timp, în universul literar de credință și iubire, ca să nu-i risipesc nicio nuanță a emoției și desăvârșirii, dorul de curgerea unei povești de iubire stranii și aproape neîntâmplate, cum n-a mai fost alta pe pământ, pofta de-a râde sau de-a zâmbi uimită în fața celui mai fin, mai tainic, mai neașteptat fel de umor întâlnit într-o scriitură m-au teleportat cu treizeci și ceva de ani înapoi într-o trăire a cărei intensitate o credeam irepetabilă.

Așez azi, cu bucurie și recunoștință, pe raftul cel mai de sus al revelațiilor mele literare, lângă „O sută de ani de singurătate” – cum ar fi traducerea corectă, nu doar literal, ci și literar, că, dacă voia, și Márquez putea să-i spună un siglo sau un centenario de soledad, dar i-a spus „Cien años de soledad”, fiindcă o sută de ani poate fi cuprinderea unei vieți lungi de om, pe când un veac e doar o măsură de istorie – o a doua carte sfântă: „Laur”, de Evgheni Vodolazkin, cartea credinței fără îndoială și a iubirii fără sfârșit. Cartea unei povești de dincolo de timp și distanțe, cartea în care moartea și dragostea învață să se îmblânzească una pe cealaltă. Cartea care s-a așezat nu doar în marea și eterna literatură a lumii, ci și în inima mea pentru totdeauna, făcându-mă să aprind de-acum înainte încă o lumânare lângă icoanele viilor pentru care mă rog, ale morților pe care-i pomenesc, ale iubirilor pe care le așez în evanghelia de poezie a tainelor mele luminoase și triste.

Dacă noi doi am fi citit aceleași cărți,

dragostea mea,

nu ne-am mai fi despărțit niciodată,

căci viețile trăite prin cuvinte

ar fi devenit zidurile de neclintit

ale istoriei noastre durabile.

Dacă noi doi am fi plâns împreună,

ni s-ar fi înnodat destinele

cum se înnoadă șirurile de lacrimi pe pieptul

celor cărora nu le e rușine să plângă

de fericire, de dor, din dragoste sau de alte minuni.

Dar tu, cel iubit de mine,

n-ai deschis nicio copertă

sub care frazele fremătau de uluirea

și de recunoștința cu care eu le sfințisem

citindu-le,

iar atunci când am plâns

mi-ai spus că nu poți sta lângă mine când sufăr.

Nu ne mai leagă nimic, iubitule.

Nicio lacrimă.

Nicio carte.

Mergi pe drumul tău,

iubirea mea fără sfârșit,

eu voi rămâne încă o sută de ani

și-apoi încă o sută

și încă o sută,

aici, în Macondo,

vorbind cu tine mereu și mereu,

cum vorbea Arseni cu Ustina,

iubita lui moartă,

și ascultându-ți tăcerile

fără de care lumea,

și cărțile,

și lacrimile

nu au niciun rost.

(Alice Năstase Buciuta  – Dacă noi doi am fi citit aceleași cărți)

 

Fotografie de Adrian Cuba

 

 

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Comentarii

  • Asa cum tu il iubesti pe  Gabriel García Márquez, tot asa il iubesc eu pe Eliade. Te imbratisez cu drag din spatele atator ani de taceri in care, dincolo de nerostire, te-am purtat in suflet cu emotie, admiratie si recunoștința.

    Alyce 20 februarie 2023 19:31 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title