Nici dacă aș fi strecurat nisipul din albia tuturor râurilor de pe muntele dragostei și-aș fi dat de un bulgăre de aur n-aș fi fost atât de uimită și de recunoscătoare. Nici dacă mi s-ar fi redat inocența, frumusețea și prospețimea de la 19 ani, n-aș fi fost așa de smerită și de uluită în fața darului primit. De fapt, până la urmă, am găsit și aur, am găsit și inocență, și frumusețe, și prospețime atunci când am descoperit iubirea de mine însămi. Asta, da comoară!
S-a tot vorbit în ultimii ani – de bine sau de rău, cu iscusință sau în discursuri dezlânate – despre iubirea de sine. Unii ar spune că e doar un subiect la modă, lipsit de însemnătate reală. Dar eu cred că subiectul se răsucește acum tot mai vertiginos în lume, fiindcă acum suntem, în sfârșit, pregătiți să înțelegem, să iertăm, să iubim. Cum scria Simona Catrina, în comentariul pe care vi l-am dăruit în postarea mea de ieri: „Când se strânge lumea în port, e semn că vine un vapor.”
Sigur că am avut la rândul meu toate îndoielile pe care le avem cu toții când auzim de conceptul ăsta poleit. Confundăm iubirea de sine cu egoismul. Cu egocentrismul. Cu narcisismul. Sau cu nesimțirea, de-a dreptul. Pentru că în orice set de prejudecăți există și-un sâmbure de adevăr. Chiar am avut o cunoștință-vedetă pe care o admiram pentru felul ei de a își trăi libertatea, forța, grația, într-o viață în care se punea mereu pe primul plan și-și dăruia tot ce-i cerea sufletul. O priveam cu admirație și nu cu invidie – pentru că devenim ceea ce admirăm, nu ceea ce pizmuim. Dar m-a ținut aspirația de-a fi ca dânsa până când i-am propus să facem un interviu și mi-a zis Da de șapte ori și mi-a tras clapa de opt, lăsându-mă cu mâna întinsă, cu apelul nepreluat, cu pagina goală sau cu studioul de filmare închiriat degeaba. Și-am priceput că, din iubire de ea însăși și din consecventa iubire și nesfârșita mea îngăduință pentru ea, se răzgândește prea ușor atunci când apare un obstacol în calea promisiunilor făcute.
Mi-am retras și ambasadele, și admirația. Dar, odată cu ele, necoaptă și nevindecată fiind, mi-am retras și dorința de-a descoperi iubirea de sine. Cred că, exact în perioada aceea de dezamăgire acută, am plecat din port și am ratat vreo trei vapoare. Și era cât p’aci să mă las de tot de iubit.
Șansa de-a mă reîntoarce la mine însămi a revenit prin ricoșeu, ca la biliard. Bilă, mantă, bilă. Am auzit de o prezentare gratuită a programului de vindecare emoțională prin metoda copilului interior și m-am înscris și eu. O urmăream pe Oana Stoianovici de ceva vreme. Mă temeam, totuși, s-o admir prea tare, fiindcă părea, tot așa, cam prea iubitoare de sine însăși, iar eu făcusem pace cu mine știind că n-am nevoie de așa ceva. Că oricât de fericit ai fi tu în pielea ta catifelată, când pentru ceilalți pari doar un nesimțit cu ifose, nu se poate să fii chiar pe calea cea bună. Dar eu aveam nevoie de vindecare, iar dorul de fetița din mine, aceea neauzită, neiubită, ridiculizată sau certată pe nedrept, mă mâna acolo, în programul regăsirii. Și am știut din întâlnirea aceea că trebuie, trebuie să fac până la capăt drumul.
Am trăit în anul în care am urmat programul Copilului Interior un milion de revelații. Am descoperit cum e să desțelenești în tine însuți până ajungi la tot ceea ce uitaseși. Am văzut cum, urmând călăuzirea șirului de lacrimi, ajungi într-un soi de școală abstractă, în care te întâmpină, pe post de profesori, arhetipurile pe baza cărora funcționezi sau ai funcționat cândva – copilul precoce, copilul divin, mama, amantul, războinicul și amazoana, tatăl divin și toate celelalte… Și apoi vezi acolo, stând pe scaun lângă tine, umbrele acestor arhetipuri: victima, prostuțul, seducătoarea, tiranul, răutăcioasa, sadicul etc. Iar după ce intri în cârdășie cu colegii de bancă, începi să te prinzi cât de mult, cât de des, cât de nepotrivit te trag înapoi, în jos, în întuneric.
Fiecare meditație de conectare cu copilul meu interior m-a condus cu un pas mai aproape de mine. Fiecare întâlnire de grup m-a zdruncinat, m-a înălțat, m-a oblojit, m-a vindecat. Și fiecare activare a unui arhetip pozitiv, călăuzită și vegheată de Oana și de antrenorii ei excepționali, a adăugat în mine o felie de împuternicire. Una subțire. Câteodată transparentă. Dar așa, felie cu felie, foiță cu foiță, aproape că mi s-a făcut inima întreagă la loc. Iar din tot periplul ăsta fascinant, obositor, strălucitor, devastator, înălțător, sfâșietor, m-am pomenit dintr-o dată față în față cu revelația supremă: cum să mă iubesc pe mine însămi. Dar nu așa, din nepăsare față de alții, ci din integritate față de cine sunt și ce vreau de la mine însămi și de la oamenii care fac parte din viața mea. Ținându-mi promisiunile, onorând măreția din mine, fiindu-mi aliată clipă de clipă, în iubire și iertare de sine.
Fără să știu că va fi așa, întâlnirea cu copilul meu interior a fost, de fapt, întâlnirea cu iubirea. Aceea adevărată, înaltă, stabilă, care pornește de la tine însuți și apoi se reflectă în ceilalți. Aceea despre care, oricât de multe pagini sau discursuri aș fi dedicat până acum dragostei, nu știam nimic. Din puterea de azi, de-a fi și părinte interior, și copil divin, și artistă, și amazoană, prietenă și ocrotitoare pentru fetița dinăuntrul meu, am înțeles că tot ceea ce-mi doresc pentru copilul din mine s-ar cuveni să revendic pe de-a-ntregul pentru făptura adultă care sunt azi. Cu dârele mele de lacrimi cu tot. Cu defectele mele de care au râs cândva oamenii pe care îi iubeam cel mai mult. Cu harurile mele dumnezeiești pe care le-am bagatelizat eu însămi, ca să nu fiu ridiculizată de bârfitorii de profesie sau alungată din gașca prostuților, singurii care mă primeau lângă ei. Cu umbrele care au jucat țonțoroiul în destinul meu, dar care, odată aduse la lumină, și-au risipit contururile.
Mi-am creat singură un exercițiu simplu, în care, atunci când vreau să fac un compromis, un gest de umilință inutilă, o agresiune la adresa mea, o porcărie, mă întreb dacă aș vrea să i se întâmple asta copilei sau adolescentei dinăuntrul meu. Celei pe care, în meditații, în vis, în reverii, o țin acum în brațe sau de mână, cu iubirea înmiită a tuturor părinților divini. Celei pentru care îmi doresc să fac lumea mai frumoasă, pe măsura frumuseții ei, în așa fel încât lumea asta să fie leagăn, cuib și univers și pentru mine ca adultă care mai am atât de mult – în timp sau în intensitate – de trăit și de iubit, dar și pentru copiii pe care i-am născut și pe care, vindecându-mă, îi vindec odată cu mine, iar iubindu-mă, îi învăț să (se) iubească.
Când țin prelegeri feministe unor audiențe prea sceptice, spun simplu, pe înțelesul tuturor: „Feminismul este ceva bun. Iar dacă eu nu vă par o garanție suficientă pentru temeinicia afirmației ăsteia – deși sunt -, atunci adaug că Charlize Theron, splendida, premiata, desăvârșita și atât de iubita Charlize este feministă și susține, pretutindeni, că feminismul este ceva bun.”
Când am să vorbesc, de-acum înainte, despre iubirea de sine celor care, așa cum mi s-a întâmplat și mie, o confundă cu egoismul, cu lipsa de empatie sau cu narcisismul, am să spun simplu: „Iubirea de sine este ceva bun. Iar dacă eu nu vă par o garanție suficientă pentru temeinicia afirmației ăsteia – deși sunt -, atunci adaug că maestra mea, Oana Stoianovici, splendida, integra, curajoasa, desăvârșita și atât de iubita Oana Stoianovici nu doar că se iubește pe sine, dar a creat cel mai bun program din lume ca să-i ajute și pe alții să ajungă la ei înșiși și la frumusețea din ei. Și… asta, da comoară!”
Photo by Jackson David on Unsplash
