Dintre toate misterele artei, cred că pe acela adunat în măiestria regizorilor mari l-am deslușit cel mai puțin. M-a ajutat să accept această nedeslușire și să nu mă mai condamn pentru ea tot un mare regizor, Nae Caranfil, care în filmul lui „Restul e tăcere” i-a îngăduit sponsorului ce plătea pentru realizarea primului lungmetraj din istoria cinematografiei românești, „Războiul pentru independență”, să spună răspicat că nu pricepe ce rol are regizorul pe lângă toți cei care muncesc la film. Actorii interpretează personajele, operatorii filmează, el, sponsorul, plătește. Dar regizorul ce caută acolo, nu cumva e în plus?!
Eu știu, azi, că regizorul nu doar că nu e în plus, ci e, de fapt, singurul care contează în mod esențial. Dacă regizorul e bun, filmul sau spectacolul e bun. Dacă regizorul e prost, pot să joace în el cei mai mari actori ai lumii, fiindcă strădania lor ar fi degeaba. E la fel și cu dirijorii, dar acolo am înțeles mai limpede cum stau lucrurile, de la început. Însă în ceea ce privește filmele sau spectacolele de teatru sau de operă, eu, una, încă nu știu care sunt ingredientele cu care jonglează regizorii. Dar simt, cu al șaselea simț al meu, că sunt niște ingrediente pe care nu le văd, nu le simt, nu le înțeleg decât cei cu adevărat aleși de Dumnezeu. Fiindcă din amestecul lor se naște emoția cea mai prețioasă, aceea înaltă până la cer, care este, deopotrivă, accesibilă oricărui pământean.
Replica „I see dead people” (odată cu adevărul, groaza, tulburarea și măreția ascunse în ea) a ajuns la marele public prin filmul „Al șaselea simț” al lui M. Night Shyamalan, un film splendid, multipremiat și nominalizat în cele mai mari festivaluri ale lumii. Filmul n-ar fi fost, totuși, atât de bun, probabil, dacă nu i-ar fi distribuit în rolurile principale pe Bruce Willis și Haley Joel Osment – doi actori de geniu, chiar dacă sunt amândoi mai degrabă încadrați genului comercial. Dar meritul frumuseții e, mai presus de orice, al regizorului, care a deschis prin povestea ecranizată de el porțile dintre lumi, și a făcut-o înainte ca pământenii să vorbească despre asta cu seninătate, așa cum o fac acum, în deceniul al treilea al mileniului trei.
Pe site-urile de filme, „Al șaselea simț” are ratinguri enorme, dar e descris, succint, ca un thriller de groază, iar eu, probabil din cauza unei astfel de descrieri prea condensate, am refuzat să îl văd destulă vreme după ce a fost lansat. Nu mai știu cum s-a întâmplat, totuși, să ajung la el. Probabil că l-am văzut difuzat la televizor, pe unul dintre canalele de televiziune din anii 2000. Sau poate pe un DVD, deși regizorul detestă toate modalitățile de vizionare a filmelor dinafara sălilor de cinematograf. Îmi amintesc perfect, însă, că, după ce l-am văzut, am umblat beată de frumusețe, bântuită încă de scene splendide și de înțelesuri noi din film, și așezată sub o tristețe atât de adâncă, de parcă eu însămi mi-aș fi pierdut marea dragoste. (Poate că o și pierdusem, cumva, odată cu filmul, într-o altă cronologie decât cea omenească – dar aceasta este o altă discuție).
„I see dead people” a continuat să reverbereze în mine ani în șir, mai ales după ce s-au năpustit peste mine morțile, morțile rele, morțile greu de îndurat. Aș fi vrut să îi mai văd pe ei, pe morții mei, să stăm de vorbă, să-mi spună ceva, să le mai șoptesc cât de mult îi iubesc și câte aș mai fi avut de împărtășit, de trăit și de murit împreună cu ei. Și pentru că Dumnezeu a înțeles ce voiam de fapt – El înțelege mereu mai bine decât noi și cred că e un pic caraghios și naiv să ne conformăm îndemnului scolastic de a formula foarte clar în rugăciunile noastre ce vrem, ca să nu priceapă Dumnezeu greșit și să ne dea altceva – mi-a îngăduit, în timp, chiar să vorbesc cu ei. De ceva vreme, de când rugăciunea și conectarea cu divinitatea au devenit cele mai valoroase, mai constante și mai devotate practici ale mele, am primit răspuns limpede la chemările trimise spre lumea cealaltă.
Nu îi văd decât cu ochii dorului. Dar de auzit, îi aud clar. I hear dead people. Aud vocile celor morți și iubiți. Vorbesc cu ei și ei îmi răspund, îmi zic ce mai fac și mă luminează, câteodată, spunându-mi ce cred ei că e mai bine să fac și eu. O aud pe Simona Catrina chicotind, iar pe tata râzând în hohote. Nina Cassian îmi spune când versuri, când glume, iar Leonida Neamțu mă ia, uneori, peste picior, dar îmi și spune, în cuvinte și lumini, de fapt în cuvinte uimitoare ca „umbrele unor lumini”, că mă iubește și el, că mă va iubi mereu. Când unul, când celălalt, când cealaltă, îmi întorc paginile cărții sau îmi deschid documentele închise din computerul pe care lucrez.
Nu ne despărțim niciodată de cei pe care îi iubim. Iubirile, când sunt chiar iubiri, nu orgolii, nu ambiții, nu atracții nebune născute din admirație sau ispită, nu se termină nici atunci când se așază între noi granițele morții. Ce-am iubit iubit rămâne – am mai scris, cred, despre asta. Iar cei iubiți cu adevărat, reperele noastre de dragoste, de prietenie, de frăție sau tovărășie, ne răspund la dragoste și ne răspund, când avem nevoie de asta, și la întrebări, chiar dacă agendele pământești consemnează sec că, de la data cutare, ei nu mai sunt lângă noi.
Ba sunt.
P.S. Am uitat, ieri, că ar fi fost ziua Ninei Cassian. Pur și simplu am uitat de calendar și am uitat că e o zi atât de însemnată. Și, totuși, întreaga zi, în care am avut multe drumuri de făcut, am auzit-o recitându-mi la ureche poezii pe care eu nu le știu pe dinafară și, totuși, le-am auzit întregi, zeci și zeci de strofe, pe care ea le-a spus pentru mine. Am și transcris ieri, într-o scrisoare iubită, „Proiect de înțelepciune”, poemul la care m-am gândit – sau pe care l-am auzit – cel mai mult, cel mai clar.
Ştiu de pe-acum ceasul acela în care
voi scotoci după tine, prin zece sertare,
ca să-i pot spune cuiva cât de mult am iubit
în tinereţile mele.
Multe scrisori voi avea, şi fotografii,
teancuri de mimici, gesturi strivite de vii,
şi, printre ele, mâinile mele foşni-vor
searbăd ca frunzele vechi.
Dar am să spun, am să spun cum zâmbeai lângă mine
buzelor mele de-atunci, dulci şi veline,
şi cum ştiai că vom fi împreună mereu,
veşnic (sau până la moarte).
Şi am să spun că aveai câte-un profil,
care-şi pierdea în lumină hotarul fragil,
ochii pestriţi ca două gâze imense,
prinse în ploaia de-april.
O să mă laude-acela, fără-ndoială.
”Da, ai trăit o frumoasă iubire de gală… “
Eu voi închide sertarele. Ştiu de pe-acum
ceasul în care…
