By night one way, by day another

De când am plecat în Anglia sunt un fel de Fiona. Nu nepărat în felul în care arăt peste zi sau peste noapte, deși pijamalele cam groase pe care le port aici, fiindcă mi-e mai mereu frig, mă pot face să arăt, după lăsarea întunericului, ca o căpcăuniță care a înghițit-o pe duduia grațioasă, cățărată pe tocuri, care apare la Canal 33 în înregistrări perene sau care se străduiește să meargă în studioul Romanian Radio London cât de cochetă îi îngăduie peisajul și mind-the-gap-ul de la metrou. Dar mai ales pentru că am ajuns să trăiesc, paradoxal, două existențe distincte.

Am crezut mai întâi că au fost doar niște visuri răzlețe care mă duc, noaptea, în casa noastră frumoasă de care mi-e dor. M-am visat mai întâi, de câteva ori la rând, acasă la Popești-Leordeni, în grădina mea cu trandafiri, în birou lucrând la câte o carte sau chiar în vizită la vecinii noștri, Mădălina și Cătălin. Apoi m-am visat deschizând poarta și mergând pe jos până la metroul Dimitrie Leonida, ducându-mă la redacția din București sau la emisiune la Canal 33. Într-o noapte m-am visat stând lângă un instalator care repara chiuveta din baia de la parter, după aceea ducând niște colete la poștă, tot la noi, în Popești sau la poșta de lângă școala Izei. Fiindcă, în vis, Iza e tot la Școala Step by Step, ați ghicit, iar eu o duc înfruntând traficul Capitalei. Când visurile se complică, visez că dorm în patul meu din dormitorul mare de acasă și, în timp ce mă văd dormind, știu că mă visez și mai înapoi în timp, la mama și la tata – fiindcă în visul din vis trăieste și tata și mă așteaptă amândoi în casa de pe dealul din Pleașa, lângă care a rămas, înaltă și mândră, ultima sondă a unei ere trecute. Și după aceea, din când în când, visez că mă așez în pat, acolo, acasă, și, cum închid ochii, mă pomenesc la Ploiești, în casa bunicii de pe strada Melodiei, la școala 14 sau la liceul de pe bulevardul cu castani. Sau, uneori, sunt deja mutată la București, fie la facultate, în amfiteatrul Odobescu, unde iau notițe cam fără chef la un curs de dialectologie, fie la un examen unde vorbesc în spaniolă despre El Cantar del Mío Cid.

Vise în vise. Ferestre deschizându-se spre alte ferestre. Oglinzi în oglinzi. Timpuri trecute în alte timpuri mai demult petrecute.

Trăiesc ziua la Londra și mă minunez de splendorile celui mai frumos oraș din lume. Iubesc școala cea nouă a Izei și sunt fericită că toți copiii mei sunt uluiți de cât de bine, frumos și prietenos poate fi totul pentru ei. De emisiunea mea de la radioul londonez sunt absolut îndrăgostită, am nu un job, ci o bucurie-nebunie de întâlnire cu mine însămi, cu ascultătorii, cu universul care-și bagă aripa de lumină și splendoare în fiecare întâlnire a noastră. Dar noaptea am exact aceeași viață de odinioară. Toate visurile duc acasă. Cum adorm, țâșnesc în România, fără avion, fără teste și fără să completez vreun formular de tipul passanger locator form. Și acolo trăiesc mai departe în niște visuri pașnice, casnice, nespectaculoase, ca și cum m-aș ocupa tot de treburile pe care le-am făcut în ultimii 15 ani, fără să fi schimbat nimic și fără să mă tulbure ideea de-a schimba, carecumva, ceva.

„By night one way, by day another. This shall be the norm. Until you find true love’s first kiss. And then take love’s true form”.

„Noaptea într-un fel, ziua într-altul. Așa va fi mereu, până când vei trăi primul sărut al adevăratei iubiri. Și apoi vei lua forma dragostei…”

E replica Fionei, din filmul cu Shrek. E tresărirea mea din visele în care visez că visez, iar dacă mă trezesc din vis sunt tot în vis. La Londra? La București? Am adormit la film, uitându-mă la Shrek? Sunt trează bocnă și, vorba Ninei, distanța dintre mine și mine m-a năucit de tot? Ridic jaluzeaua să văd dacă-i zi sau e noapte ca să înțeleg mai bine unde sunt. Dar dacă sărutul luminii nu e adevăratul sărut al dragostei, și eu mă amăgesc, și-adorm, și iar visez, și iarăși mă trezesc?

Ah, să vină Donkey și să îmi răspundă! Sau măcar Oreo, care e cu mine și ziua, în veghe, și noaptea, în vis, să zică ceva!