fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Amintiri din copilărie…

de

În urmă cu doi ani, Simona Preda și Valeriu Antonovici, autorii cărții „Tot înainte!- Amintiri din copilărie” apărute ulterior la Editura Curtea Veche, mă invitau să povestesc despre copilăria mea, într-un proiect al amintirilor despre comunism, despre anii școlilor în care copiii purtau cravate la gât, despre portocalele privite ca miracole ale bunăstării, despre jocurile care evadau din timp și din spațiu, într-un univers paralel al bucuriei fără granițe…

Așa începea interviul meu…

Simona Preda: A fost odată o fetiță care s-a născut la Ploiești într-o casă frumoasă undeva într-un cartier plin de verdeață… Continui tu, Alice?

Alice Năstase Buciuta: Într-o casă mai degrabă modestă decât frumoasă, într-un cartier plin de praf… Le povestesc adesea copiilor mei despre propria mea copilărie și lor nu le vine să creadă că era așa. Li se pare aproape totul neverosimil și asta mă proiectează într-un trecut foarte îndepărtat pentru ei. Sunt tot felul de amănunte greu de priceput pentru niște copii din vremurile noastre. De exemplu, acela că locuiam, la oraș, într-o casă în care nu aveam nici măcar pompă în curte. Aduceam apă cu găleata de la o pompă aflată în stradă. Și copiii mei mă întreabă: „Și cum beați apă?” Eu le răspund: „Așa, cu o cană, pe care cufundam în găleată și beam cu toții din ea. Iar baie făceam o dată pe săptămână, atunci când aduceam mai multe găleți, încălzeam apa pe sobă și o puneam într-o copaie de metal și ne spălam”… Acestea sunt elemente paradoxale, pe care ei nu le pot înțelege… Prin raportare la copiii mei, pot să măsor care erau lucrurile cu adevărat uimitoare pe care le trăiam noi atunci. Sau un alt exemplu: strada pe care locuiam nu era asfaltată, era o stradă de pământ, deși eram în orașul capitală de județ! Iar vara, treceau niște mașini care stropeau strada cu păcură, ca să nu se mai ridice praful de pe drum. Ne murdăream pantofii și hainele cu păcură, iar părinții și bunicii ne certau că nu plecam din stradă atunci când trecea mașina cu păcură – dar noi stăteam, fascinați, s-o vedem. Strada se impregna cu păcură și se acoperea cu un fel de pastă neagră care, în timp, se bătătorea. Casa noastră era micuță, stil vagon, treceam dintr-o cameră în alta, de fapt avea două camere cu un hol între ele, pe care noi îl amenajaserăm în așa fel, încât să putem dormi și acolo, pentru că eram destul de mulți.

Am dat întâmplător peste amintirea așezată, de-acum, în cuvinte tipărite și m-am gândit să vă întreb unde ați copilărit și cum erau, pe atunci, casa voastră, strada voastră, inima voastră?

P.S. Fotografia este făcută chiar pe strada noastră neasfaltată, strada Melodiei din Ploiești. Eu sunt fetita din mijlocul primului rând, așezată între prietenele mele Anca și Ioana Bănică… Pe rândul din spate sunt Oana, sora mea, frații Carmen și Cristi Stoica, având-o între ei pe bunica lor, și Vali Bănică, sora mai mare a prietenelor mele Anca și Ioana. Purtam cu toate costume de gimnastică și visam să ajungem la fel de sprintene și de celebre ca Nadia…

 

Categorii:
Confesiuni

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title