Dacă vreau să-mi fac copiii să mă asculte uluiți, ca atunci când le citeam la culcare povestiri cu final atât de neașteptat, că le sărea somnul, mă întorc cu amintirile în teritoriul acela absurd în care foamea, frigul și lipsa apei calde erau realitățile universului cotidian. Le arăt poze cu oameni atârnând ciorchine pe scările tramvaielor și le povestesc cum eu însămi am călătorit ani de-a rândul stând într-un picior în vestibulul bântuit de vifor din fața veceului de tren.
Amintirile ies alandala din cutia Pandorei, așa că le istorisesc – „râzândă și plângândă, cu lacrimi mari” – cum am purtat toată copilăria și adolescența hainele rămase de la sora mai mare și cum, fiindcă nu se găseau chiloți, mama mea a început să facă unii cu croșeta și purtam la școală și la joacă chiloți haute couture, din macramé. (Azi cred că i-aș vinde cu averi pe Vinted…) Râdem împreună când ajungem la partea din poveste în care oamenii care izbuteau să cumpere hârtie igienică – ce achiziție valoroasă și dătătoare de fior cvasierotic pentru cei care, în restul timpului, se ștergeau la fund cu bucăți de ziar! – o duceau acasă înșirată pe un fir de sfoară agățat de gât, cu mândria cu care ar fi purtat un colan de pietre rare aduse din Atlantida. Și copiii pufnesc uluiți de curajul meu când le povestesc cum, în anii din căminul studențesc „6 Martie”, alergam pe culoar deznudându-mă din mers la răcnetul colectiv „Apă caldăăă”, știind că miracolul curgerii aburite va ține doar 20 de minute.
Da, am fost studentă și am stat la cămin în anii cei mai crunți ai comunismului. Învățasem pe de rost și frigul, și foamea, și nu știu nici azi dacă m-am vindecat cu adevărat de ele. Stăteam în sala de lectură a Facultății de Litere cu haină, căciulă și mănuși și conspectam, dârdâind, cărți pe care nu le puteam lua acasă, iar de cumpărat nici vorbă, librăriile erau pline de prostii, iar cărțile bune se dădeau doar pe sub mână. Ca și carnea. Ca și portocalele. Trebuia „să ai pe cineva”. Sau să stai la coadă șapte ore, cu riscul să nu mai prinzi nimic, deși circula printre cumpărătorii aspiranți porunca spusă cu iz de blestem: „Dați doar câte două, s-ajungă la toată lumea”.
Și, totuși, nu știu de ce și nu știu cum, încă din primul an de facultate, eu eram aceea care, în grupul nostru de patru prietene, dețineam o resursă inepuizabilă de optimism anticomunist. Măcar o dată pe lună, le spuneam în șoaptă colegelor mele de cameră, Simona, Ana-Maria și Gilia, că vom asista, triumfătoare, la finalul bătăii de joc. „Ba nu se va isprăvi niciodată”, încercau ele să mă coboare cu picioarele pe pământ. „Ba să vedeți că nu mai ține mult”, mă încăpățânam eu, și nu ca să întrețin o speranță fictivă, ci pentru că nu știu din ce străfund de memorie răsturnată dinspre viitor, știam că așa va fi. Curând.
Sastisite de încăpățânarea mea și ostenite de mizeria infinită din jur, fetele m-au provocat să facem prinsoare. „Ce vrei dacă, într-adevăr, se termină?”, m-au întrebat, gata să-mi accepte orice pretenție, convinse că nu vor ajunge la plată nicicând. Și pentru că exista și atunci restaurantul Nan Jing, iar eu, în reveriile mele flămânde și exotice, mă visam intrând acolo și înfruptându-mă fără restricții din toate delicatesele unei fascinante și îndepărtate culturi culinare, le-am cerut ferm: „Vreau să mergem toate și să facem festin la Chinezesc!”. Mi-au aprobat pe loc și cred că ne-am strâns și mâinile, adunându-le deasupra mesei pline de cărți, caiete, scrumiere pline cu mucuri de Carpați și căni mânjite de ruj ieftin și de nechezol.
Intrasem în anul al treilea de facultate când a venit, mai întâi, cenușiul noiembrie 1989 al încă unui congres ridicol, cel de-al paisprezecelea, început în aceeași lună în care zidul Berlinului căzuse, dar noi, românii, păream pe vecie întemnițați lângă „Marele Urs”. „Nu se va termina niciodată, l-au ales pe viață, vom muri în comunism” protestau colegele mele în șoaptă, întoarse de la școală într-un oraș care răsuna de urale și ovații: „Ceaușescu reales la al paișpelea congres”. Așa urlau megafoanele. Al paișpelea. În loc să mă înspăimânt, eu șuieram cu ton de Mafaldă nebună că mai e puțin, să mai răbdăm, să mai rezistăm un anotimp, un an, un timp. Sau mai puțin de-atât, o săptămână, o lună, un început de furtună…
Am auzit și noi, în cămin, despre Timișoara. Fără să înțeleg cum, veștile veneau peste noi, spuse în șoaptă, duse pe-ntuneric dintr-o cameră în alta, ca un colind vorbit, frisonant. Le confirmau nu ziarele, ci poruncile absurde care apăreau, una după alta. Mai întâi ni s-a spus că nu mai avem voie să mergem pe stradă în grupuri mai mari de trei persoane. „Bine, dar noi suntem patru”, am protestat naiv, iar directoarea de cămin, o namilă de femeie cu privire de gardian, ne-a amenințat că vom rămâne pe drumuri. Și cuvântul ei părea să se și adeverească, pentru că, peste încă o zi, ne-a spus că trebuie să plecăm acasă. „Dar școala?”, am întrebat… „Nicio școală! Strângeți și plecați în vacanță, căminul se închide”, a lătrat la noi.
Am plecat cu trenul, mergând obidite, înghesuite și neliniștite. Simona spre Buzău, noi, celelalte, către Ploiești. Și la câteva ore după ce am ajuns acasă, s-a întâmplat minunea. „Dictatorul a fugit”, urlau televizorul și postul de radio, iar eu plângeam cu sughițuri, fără să știu cui să mulțumesc, ce să fac, unde să mă duc.
M-am dus înapoi la București a doua zi – tot cu trenul, dar de data asta singură, și a început atunci o istorie pe care am s-o povestesc altădată, când o să am bătăile inimii mai tihnite și mai pregătite să spună adevărul.
Colegele mele nu m-au dus niciodată la Chinezesc. Pariul de-atunci nu s-a încheiat nicicând. Profeția mea a rămas supendată în aer, clinchetindu-și splendoarea în neant. Nu m-am supărat pe ele, fiindcă noi am fost la fel de sărace și după Revoluție, ca și înainte. Dar de-atunci, de câte ori mi se face poftă să-mi serbez vreo izbândă, mă duc în câte-un restaurant chinezesc, mai boieresc sau mai sărman, după caz (după gen, după număr) și-mi sărbătoresc așa, fără fast, toate clarviziunile, toate iluziile, toate visele din viitor.
Vom răzbi în orice situație, îmi spun, ronțăind și azi câte-un pachețel de primăvară sau învârtind un colțunaș între bețișoare suple, în câte-un colț de Londră splendidă. Binele se va alege de rău, îmi repet în gând, în timp ce aleg bucățile de ananas din sosul roșcovan. Everything will be okay in the end. If it’s not okay, it’s not the end, îmi spun în limba țării care m-a adoptat și mi-a oblojit rănile. Nu poate fi ăsta sfârșitul, îmi promit, chiar și atunci când soarta noastră de români pare mai disperată ca oricând, mai fără de ieșire ca atunci, înainte de Revoluție… Anul Nou, de data asta, va veni!, îmi promit.
P.S. M-am întors, amețită de dor de tinerețe și de țară, în povestea asta, știind că mâine, 14 decembrie 2024, de la ora 17, filmul „Anul Nou care n-a fost” va rula în Londra. Cel mai frumos film românesc despre ce s-a întâmplat atunci. Cel mai frumos film românesc. Cel mai frumos film. Haideți să-l vedeți, haideți să serbăm împreună, să plângem, să râdem, să ne pară rău de ce-a fost, să ne pară bine de ceea ce este. Vă garantez că decizia de a veni va fi cea mai bună decizie pe care ați luat-o în ultima vreme!
Aici este evenimentul „Ecouri ale Libertății”. Haideți! Haideți! Haideți! Proiecție la Londra „Anul Nou care n-a fost”, 14 decembrie 2024
