Vocea mea sună a mine

Am vorbit zilele trecute cu o doamnă chirurg, recent întoarsă de la un congres dedicat medicinei estetice care a avut loc în Turcia, și mi-a povestit că, în lungul șir al operațiilor prin care ne putem modifica ceva la propriul trup, au apărut, de-acum, și operațiile de schimbare de voce.

M-am mirat. Dar sunt de acord să purcedem la orice schimbare care ne face fericiți.

Dacă ai o voce prea subțirică pentru o persoană ce-și dorește să pară autoritară prin natura funcției sau doar a aspirației, îți adaugi un pic de asprime, grosime sau sonoritate glasului. Dacă ai o voce prea pițigăiată, prea stridentă, prea aspră, o poți retușa prin chirurgie, cu niște lasere care rașchetează delicat corzile vocale.

Se pot face și operații de schimbare de voce la copii, pentru cei care au, de exemplu, o voce prea groasă pentru vârstișoara lor și sunt, evident, supuși oprobriului și ironiilor celorlalți copii – modele de inocență și drăgălășenie în mai toate colectivele școlare. Lor, mama și tata le pot plăti o salutară operație de frăgezire a glasului.

Iar aceia care au făcut operație de schimbare de sex își pot scurta drumul către noua identitate, ajutându-se și de o schimbare a sonorității vocale.

Nu găsesc niciodată nimic rău în modificările estetice chirurgicale sau mai puțin invazive. Nu sunt genul de persoană care mustăcește sau strâmbă din nas auzind de implanturile cu silicon, de liftinguri sau de botox și injecții cu hialuronic. Trăim vremuri în care ne e îngăduit să arătăm așa cum vrem, mai ales că, până la urmă, trupurile în care locuim sunt doar învelișuri. Elementul care ne dă unitate și ne face să ne definim ca noi înșine este întotdeauna invizibil, căci spunem „Acesta sunt eu” sau „Aceasta sunt eu”, fără să mințim, și atunci când din oglinda așezată în fața noastră ne privește o fetiță blondă cu zulufi, care abia a împlinit șase ani, și când vedem o doamnă vopsită roșcat, cu riduri fine la colțul ochilor, care are 56 de ani. E aceeași, aceeași ființă. M-am mirat, însă, pentru că mi se pare că vocea vine din interior și ne reflectă pe noi, așa cum suntem. Vocea vorbește despre cine suntem cu adevărat, e o vibrație a sufletului.

Și în Harry Potter, cărțile mele adorate pe care le citesc și răscitesc – și despre care scriu în fiecare binecuvântată și bucuroasă #HarryPotterFriday, vocile sunt definitorii pentru personajele cărții.

Dumbledore are glas adânc și luminos, dar care poate să tune de-a dreptul înspăimântător atunci când este nevoie, în bătăliile sau confruntările aprige.

Hermione își schimbă glasul în funcție de context, dar cu siguranță nu e vreodată vreo miorlăită, iar Ron se bâlbăie adesea sau vorbește molfăind mâncarea și, atunci, nu se înțelege nimic din ce spune. Harry e demn. Și tolerant. Și are voce de om bun și, câteodată, timid.

În carte, se vorbește mult despre vocea lui Dolores Umbridge, o voce care nuanțează tiparul ei de prefăcătorie și fățărnicie. Arată ca o broască și e un monstru de răutate. Deși este butucănoasă și îndesată, poartă hăinuțe cu volane, în rozuri zaharisite și din materiale, obligatoriu, pufoase. Pe degetele scurte și groase își așază întotdeauna multe inele, iar pe cap poartă o fundă, ca de domnișoară inocentă. Iar vocea ei e la fel de șocantă pentru cei care o întâlnesc prima dată, dar și a doua, a noua, a mia oară, căci pare împrumutată de la altcineva…

La procesul intentat lui Harry Potter pe nedrept, după ce a fost atacat de dementori și a fost nevoit să-și salveze viața folosind magia în afara școlii, lucru interzis minorilor, Harry Potter se trezește față în față cu personajul ciudat, care-i atrage atenția prin înfățișarea stranie și zâmbetul prefăcut. Iar apoi, după ce Dumbledore îi ia apărarea, o aude și vorbind, pentru prima oară…

„Vrăjitoarea vorbi cu o voce inegală, foarte subțire, ca de fetiță, care îl surprinse pe Harry, căci el se așteptase să audă mai degrabă un orăcăit.

– Sunt convinsă că n-am înțeles bine ce ați zis, domnule profesor Dumbledore, spuse ea și zâmbi prostește, cu niște ochi mari, rotunzi și reci. E o prostie din partea mea, dar pentru o clipită am avut impresia că sugerați că Ministerul Afacerilor magice ar fi ordonat atacul asupra acestui băiat.

Spunând acestea, vrăjitoarea scoase niște hohote de râs cristaline, la auzul cărora lui Harry i se zburli părul de pe ceafă.”

După începerea noului an școlar, încă de la prima lecție predată de Umbridge, Harry intră în conflict cu ea, însă reacțiile profesoarei sunt, din nou, mai mult decât surprinzătoare.

„Chipul profesoarei Umbridge nu exprima nimic. Pentru o clipă, Harry crezu că profesoara va striga la el, dar ea spuse doar, cu vocea aceea a ei moale, dulce, de fetiță:

– Vino aici, dragă domnule Potter.”

Îl trimite cu un bilet de pâră la șefa casei Gryffindor, Minerva McGonagall, care, deși în mod obișnuit e aspră și extrem de exigentă cu elevii săi, iar vocea sa are mereu un ton tăios, de data asta înțelege dintr-o privire că Harry e în pericol. Și atunci, vocea ei se schimbă…

„Profesoara McGonagall puse pe birou biletul de la profesoara Umbridge și îl privi pe Harry extrem de serioasă.

– Potter, trebuie să fii cu băgare de seamă.

Harry își înghiți bucata de triton din gură și se uită la ea lung. Tonul vocii ei nu era deloc cel cu care era obișnuit. Nu era aspru, nici tăios, nici iritat. Era o voce joasă și neliniștită și cumva mult mai umană decât de obicei.”

Eu cred că glasul ține mai mult de suflet decât de trup. Recunoaștem noblețea sau înțelepciunea unui om doar dacă-l auzim vorbind, iar în vocile marilor – sau micilor –  cântărețe ori cântăreți, se simt nu doar talentul, ci și bunătatea sau răutatea lor, generozitatea sau bădărănia. De aceea m-am gândit că o schimbare de voce merge profund, până la o schimbare de suflet…

Ani în șir am crezut că vocea mea îmi face deservicii. Aș fi vrut să am un glas calm și catifelat, egal, care să nu cunoască niciodată alunecările stridente. Aș fi vrut un glas adânc și radiofonic, o voce care să sune mai puțin spart decât îmi sună vocea mea. M-am gândit inclusiv că nenorocul meu în iubire din rugozitățile vocii mi se trage. Că atunci când rostesc „Te iubesc”, glasul meu sună poruncitor și nu supus, iar atunci când spun „Rămâi cu mine!”, dintre buzele mele zboară nu o rugăminte, ci o poruncă.

Vocea mea s-a jucat cu viața mea – am gândit mereu, tânjind să fi avut un glas blând, de căprioară cuminte din desenele animate. Dar, cu timpul, am înțeles că felul în care îmi răsună cuvintele e cea mai onestă descriere a cine sunt eu. Cu asprimile și ezitările mele. Cu toate slăbiciunile pe care am vrut să mi le ascund în zadar, așa că am sfârșit prin a le scoate la lumină. Cu frângerile tuturor nehotărârilor mele. Cu glisandourile lașității în care m-am pierdut, uneori. Cu tremoloul unei sensibilități care mi-a fost, multă vreme, rană, iar acum mi-a devenit scut.

Vocea mea sună a mine, așa cum vocea fiecăruia dintre noi sună a cine suntem cu adevărat, autentici sau prefăcuți. Sunetele reverberează în afara noastră descriindu-ne într-o aură sonoră pe care niciun laser medical n-o poate redesena. Suntem ceea ce respirăm, ceea ce șoptim, ceea ce citim – cu glas molocm și modulat, ca-n serile magice în care o mamă își adoarme puiul lecturându-i câteva pagini din Harry Potter – și, mai ales, ceea ce lăsăm să ne înconjoare ca o vibrație preschimbată în țipăt, în tăcere, în șoaptă sau în cântec.

Vocea noastră este chiar sufletul nostru, fluturând ca o batistă de dantelă, la o fereastră deschisă spre cer.