De când mi-am descărcat la Untold aplicația propusă de ENGIE, aceea care-ți numără pașii făcuți în zilele de festival, am rămas dependentă de plimbările lungi și de bucuria că, mergând pe jos, fac ceva bun. La Untold, pașii mei de dans sau de mers au transformat energia în echipamente medicale pentru copiii bolnavi de cancer. Pentru că ENGIE, împreună cu Asociaţia Daruieste Viata, contribuie la construcţia primei clinici de oncologie pediatrică din România, din spitalul Marie S. Curie din Bucureşti, donând o sumă importantă de bani – la care am contribuit cu toții, preschimbându-ne bucuria în energie.
Am contribuit și eu, ritmat, entuziasmat, emoționat. Dedicat. Susțin, cât îmi stă în puteri, cauzele nobile. Mai ales, că, de data asta, tot demersul a fost atât de plăcut, încât aș lua-o, oricând, de la capăt. Să pedalez cu foc, avându-le alături pe Iza sau pe dulcea Ilona, și să îmi încarc cu propria-mi energie bateria de la telefon, să-mi fac un smoothie delicios la raionul ENGIE, învârtind cuțitele iscusite ale mixerului tot cu forța pedalelor bicicletei, să dansez cu brățările pulsându-mi, luminoase, la mâini sau, pur și simplu, să-mi amintesc de copilărie, electrizându-mi părul la generatorul Van de Graaff și râzând cu gura până la urechi, bucuroasă că #ENGIEelectrizeazăUNTOLD.
Era cât p’aci să nu merg deloc anul acesta la marele, splendidul festival de la Cluj. Îmi așezasem altfel prioritățile, încât un asemenea drum, o asemenea evadare îmi părea imposibilă. Tocmai de aceea, drumul acela grăbit, furat, luminat, vacanța aceea scurtă, neașteptată – și nemeritată?! – mi s-au arătat ca fiind cele mai frumoase clipe trăite vreodată. Și știți de ce? Pentru că am conștientizat, secundă de secundă, că aș fi putut să nu le am și atunci am fost de o mie de ori mai recunoscătoare pentru fiecare bucurie, pentru fiecare sunet, pentru fiecare emoție, pentru fiecare peisaj, pentru fiecare lumină, pentru fiecare întâlnire cu muzica și cu miracolul. Și pentru fiecare pas.
De la Untold încoace, am păstrat pe telefon aplicația care numără pașii și mă străduiesc, cu conștiinciozitate, să fac în fiecare zi măcar 10.000. Dacă tot avem smart-phone-uri, de ce să nu le punem să lucreze pentru noi? Vreau să fiu sănătoasă, vreau să nu mai amân drumurile care duc la faptele bune și la frumusețea gândului limpezit în ritmul pașilor pierduți, regăsiți, plini de ritm și de bucurie. Fiecare pas pe care-l fac înainte e un pas către binele meu și al celorlalți. Și atunci, de ce să bat pasul pe loc?!
Tu câți pași ai făcut azi?
Eu fac, zilnic, o multime de pasi caci merg foarte mult pe jos. cel mai adesea pe jos. Aglomeratia urbana face ca orice drum cu masina, cu scopul declarat de a ajunge undeva in timpul scontat, nu face altceva decat sa incurce socotelie si sa adune nervi de care, evident, ca nu am nevoie. Deplasarea cu tramvaiul, in zilele caniculare de vara este un chin. Cu celelalte miloace de locomotie (trolebuz, autobuz) este mai confortabil pentru ca au aer conditionat care functioneaza de obicei. Dar mersul pe jos, in ritmul propriu, destul de alert, imi da siguranta ca pot ajunge, acolo unde vreau, la ora propusa.Desigur, ma refer la deplasarea in oras. Altfel ma adaptez la ceea ce am si ce imi este confortabil. dar mersul pe jos este rutina zilnica care imi mentine un tonus ridicat. De care cred ca am nevoie sa-mi fie bine. Lucru pe care vi-l doresc si voua!