Bărbații lângă care am fi vrut să rămânem din interes

Eu, cea mai dezinteresată femeie a lumii, mărturisesc că, din interes, mi-am dorit şi relaţii cu bărbaţi pe care nu îi iubeam deloc.

Ieri, când discutam despre orașele preferate din întreaga lume, mi-am amintit cum, acum, hăt, destulă vreme, am făcut tot ce era omeneşte posibil să îmi îmblânzesc şi să-mi cuminţesc inima răzvrătită de prea multe visuri atunci când am întâlnit un bărbat spaniol, care mă iubea fără măsură. Beneficia de fundalul celei mai frumoase ţări din lume. Avea Mediterana în spatele profilului său elegant, şi Pirineii ca tapet pentru toate amintirile noastre comune. Avea maşină occidentală scumpă şi paşaport cu trecere lină peste toate graniţele pământului. Şi avea întotdeauna posibilitatea de a-şi face weekendurile în Barcelona cea binecuvântată de geniul lui Gaudí, în Granada în care Alhambra a adunat toată dantelăria superbă a artei universale, pe Costa Brava cea presărată cu clădiri albe, pe acoperişul cărora Dalí a aşezat ouă de piatră şi miracole de văzut cu ochiul liber… Credeţi-mă, aş fi dat orice să-l pot iubi. Viaţa lângă el mi-ar fi fost senină şi îndestulată. Beţia splendorii lumii ar fi putut, cred, să-mi ţină loc de beţie a iubirii, măcar pentru o vreme. Dar, până la urmă, am decis că nu, nu pot să fac asta. Iubeam, în ţara mea plină de hârtoape şi gropi de gunoi, un băiat sărac şi cu suflet bun. În fiecare duminică mă ducea la Big Berceni să ne cumpărăm fructe, iar noi ne drămuiam banii şi ne risipeam săruturile. Şi eram fericiţi.

Am mai avut un zvâcnet către un bogătaş autohton, ceva mai târziu, când aş fi putut să jur, după câteva iubiri destrămate în vânt, că nu există dragoste. Că e bine să dai peste un prost care să te iubească şi căruia să-i ordoni, din vârful buzelor cam scârbite de buzele lui, să-ţi cumpere multe sandale de firmă. Da, m-am gândit că o să-mi fie bine să neiubesc un om care mă iubeşte. Să-mi trăiesc anii fără palpitaţii pentru cel de lângă mine, poate doar cu câte un zvâcnet ascuns şi mascat, pentru câte un partener întâlnit pe furiş, pe ici, pe colo – pentru că timpul petrecut pe cont propriu, sub pretextul nevoii de independenţă a sufletului meu de artist fusese unul dintre punctele centrale ale negocierii noastre prematrimoniale.

Mă iert pe mine însămi pentru toate încercările mele nepotrivite felului meu de a fi. Cred că în viaţa fiecăreia dintre noi au existat tentative nedemne, iubiri minţite, triste pofte de a rămâne, din interes, nu din iubire, lângă câte un bărbat sau lângă câte o femeie care nu ne erau sortiți într-adevăr. Iar eu mă spăl de păcate iubind şi azi, ca mereu, nebuneşte, un bărbat minunat, ce a venit în viaţa mea cărând într-o pungă de plastic toată averea lui, pentru că alesese, demn, să lase în urmă, altei femei şi, paradoxal, altui bărbat, tot ce muncise el o viaţă încercând să construiască o familie durabilă. Cum tot răul e spre bine, din fericire, n-a reuşit. Aşa că ne bucurăm de ce avem azi împreună, şi ne trebuie, întotdeauna, foarte puţin. Din ce în ce mai puţin. Ca să ne putem ierta unul pe celălalt şi pe noi înşine din ce în ce mai mult. Definitiv. Aşa cum trebuie să fie în iubirile pentru toată viaţa. Şi, desigur, cum am mai spus, pentru toată moartea.

P.S. M-am gândit să scriu în fiecare zi aici, la mine pe blog, să evoc o amintire mai veche sau mai nouă sau să comentăm ceva împreună. E exercițiul meu de mărturisire și de vindecare. Dacă vi se pare o idee bună, dați-mi un semn, dați-mi curaj, dați-mi un bobârnac, să știu că m-am gândit bine…