Frumusețea la timpul prezent

Există oameni care își păstrează trăsăturile chipului la orice vârstă, chiar dacă timpul își adaugă semnele lui. Sunt cei pe care îi recunoști dacă îi vezi și-n pozele de la trei ani, și-n acelea de la 30 sau de la 60. De obicei sunt oamenii cu trăsături mai speciale, cu un contur aparte al mandibulei sau al obrazului, cu ochi pictați pe chip într-un fel aparte, cu o formă a feței nu foarte comună.

Eu, în schimb, mă uit la fotografiile mele din trecut și nici măcar eu însămi nu mă recunosc. În copilărie arătam ca o tufănea zburlită, în adolescență ca o margaretă, la treizeci de ani mă făcusem un lujer de crin și acum, la cincizeci, semăn cel mai bine cu un trandafir palid, ale cărui petale se tot întreabă dacă să se scuture pe rând sau să se ofilească așa, împreună, adunate în cupă.

Privesc imaginile vechi și-mi caut sufletul, caut firul acela de lumină care leagă o ipostază de alta și îl deslușesc cu greu, într-un colț de zâmbet, într-o aplecare din gene, într-o fluturare a mâinii. Unde sunt eu, cea care își vorbește cu aceeași voce dintotdeauna, mă întreb? Iar răspunsul nu poate să ajungă decât undeva înăuntrul carcasei strălucitoare care mă învelește. Sunt acolo, adunată în miezul de lumină pe care îl văd cu ochii închiși, iar transformarea mea exterioară e cea mai bună dovadă că trupul este o parte din suflet și nu invers, cum am crezut, naiv, până acum.

Exercițiul de a privi fotografiile vechi îmi dovedește și că nu am știut niciodată să-mi recunosc frumusețea. O admir acum, însă la timpul trecut. Eram frumoasă și n-aveam habar. Mă înduioșează fragilitatea mea de odinioară, surâsul un pic stingher, frăgezimea chipului, grația trupului tânăr.  De ce nu le-am știut recunoaște atunci, când le aveam de la sine? De ce m-am ocupat mereu să văd ce nu am, în loc să binecuvântez oglinzile care îmi arătau trecerea delicată a umbrei mele care nu avea nicio linie prea groasă, niciun contur vulgar, niciun gest deocheat? E prea târziu să caut răspuns la întrebarea asta. Dar e un moment bun, mai ales acum, la început de primăvară, să îmi revendic dreptul la frumusețe la timpul prezent.

Sunt frumoasă atât cât mai sunt, acum, pentru ziua de azi și pentru primăvara asta care a început cu muguri, flăcări și lacrimi. Sunt frumoasă pentru clipa asta de iluminare, de pace, de speranță. Sunt frumoasă pentru clipa în care zâmbesc camerei de fotografiat și pentru clipa în care voi privi, în viitor, fotografia din prezentul acesta care, între timp, va fi devenit trecut. Frumusețea mea stă în ceea ce sunt, în ceea ce știu, în ceea ce am învățat. Stă, ca la noi toți, și în  tainele de pe noptieră, în cremele și poțiunile mele magice de la Gerovital, în fiole cu colagen și cutiuțe cu pomezi, în pliculețe și borcănele cu ser, pe care le iau cu mine pretutindeni în lume și fără de care nu-mi încep nicio noapte, nu pornesc în nicio zi. Dar stă mai ales în propriii mei ochi – pentru că eu sunt privitorul cel mai important din viața mea, iar dacă eu nu mă văd cu ochii iubirii, nimeni din jur nu va putea să mă vadă astfel.

Să avem împreună o primăvară a frumuseții la timpul prezent, o primăvară cu zile luminoase de azi, care să conteze pentru toate amintirile de mâine!