Anaïs Nin spunea că nicio iubire nu moare de moarte naturală. Că vine ceva, că apare cineva şi că se-ntâmplă acolo o crimă. Sau poate un accident tragic…
Eu am auzit, însă, că sunt şi iubiri care mor de bătrâneţe, pentru că, uneori, iubirile noastre îmbătrânesc înainte ca aceia care le poartă în inimi să încărunţească. Se învechesc şi nu mai sunt sprintene. Nici nu mai au entuziasmul de-a ajunge ziua de mâine. Şi atunci îşi dau obştescul sfârşit, uneori în pace, alteori după ceva convulsii, poate nu neapărat dureroase, dar cu siguranţă neplăcute.
Sunt şi iubiri care se destramă brusc, iremediabil, pentru că cineva a făcut un gest necugetat. Poţi să nu mai iubeşti deloc în clipa în care afli că partenerul tău te-a minţit sau te-a înşelat. Poate să-ţi împietrească inima atunci când ai fost umilit sau trădat, chiar dacă poate fără intenție, dintr-o greșeală. Sau poţi să nu mai iubeşti pentru că apare dintr-o dată în calea ta cineva care ţi se arată mai potrivit, mai bun, mai demn, mai pe potriva ta decât cel lângă care te-ai cuibărit până atunci. Şi te îndrăgosteşti din nou, ducând cu ţine senzaţia ameţitoare, splendidă că nu, nu, nu, n-ai mai iubit niciodată în viaţă. Ai trăit doar câteva iluzii de iubiri. Însă acum simţi. Acum trăieşti. Acum e cu adevărat…
Există, însă, un duşman al iubirii mai perfid decât orice amant, decât orice ibovnică. Câteodată, pur şi simplu, deşi iubeşti, te trezeşti încolţit de singurătate. Şi, deşi te lupţi cu ea, pentru că nimeni nu vrea să se lase pradă însingurării, totuşi, începi să te îndepărtezi, încet-încet, de cel lângă care ai stat până atunci. Şi rămâi, iarăşi, doar tu. Tu şi inima ta pustie, în care a mai fost cândva o iubire. Sau poate doar o iluzie de iubire… Sau poate nimic, doar un gol, în aşteptarea marii, adevăratei poveşti de dragoste. De mare dragoste. Cea mai frumoasă poveste trăită cândva.
Va veni? Nu va veni?
