Am scris textul acesta pentru o revistă cu specific culinar, Good Food, la care colaboram în anii în care îmi era cumplit de dor de Simona de care mă despărțea doar un ocean de apă, de valuri, de corăbii – pe care, deci, cumva, l-aș fi putut străbate, dar mi se părea nedrept de greu. Îl recitesc azi, când deja de opt ani de Simona mă desparte un ocean de lumină și de umbre, de tăceri, de lacrimi, de neputințe, de cruci, de granițe străjuite de lanțuri ale vieții și ale morții pe care nu le voi putea rupe niciodată.
………………………………..
Dacă cineva m-ar obliga să-mi torturez memoria recompunând clasamentul celor mai dureroase despărțiri pe care le-am trăit, probabil că în vârful de deznădejde și lacrimi al piramidei nedorite n-aș așeza nici plecarea la oaste a bărbatului dintâi, nici evadarea în lume a celui de-al doilea și nici rătăcirea printre fuste murdare, dar scurte, a celui de-al treilea. Ci aș înțelege că inima mea s-a năruit mai dureros ca niciodată atunci când cea mai bună prietenă a mea a plecat să locuiască dincolo de Ocean.
Cotoare de măr și tinereți năuce
Dacă cineva m-ar ruga să înalț, așezând în ordine, cele mai frumoase povești pe care le-am trăit, cele mai senine, mai durabile, în piscul clasamentului s-ar așeza, zâmbitoare, cu de la sine putere, povestea mea de dragoste, istoria mea fără îndoieli și trădări, pe care am construit-o împreună cu Simona, prietena mea. Căci o prietenie profundă, devastatoare, în care celălalt îți este egal pe de-a-ntregul, în care nu există nici loc de trădare, nici de minciună, își merită pe deplin locul luminat în rândul marilor iubiri. Fiindcă o relație, în care ai dat totul fără dram de avariție și ți s-a răspuns înzecit, un dialog nesfârșit în care fiecare cuvânt și-a găsit rostul lui și fiecare tăcere a fost ferită de suspiciune, merită să locuiască în pavilionul ezoteric al marilor întâmplări ale sufletului.
Am cunoscut-o pe Simona în primele zile de facultate, când m-am pomenit mutată în camera ei de cămin. Eram patru fete, care mai de care mai ciudată și mai dezordonată. Și mai virgină. Dar parcă Simona ne întrecea pe toate. Venise de la Buzău cu un sfert de pulover în geantă, la care tricotase cu foc în anul în care stătuse acasă să învețe. (Pasămite picase la examenul de admitere dat cu un an în urmă.) Îl am și acum în ochi: o bucată de spate, galben murdar ca o lămâie trecută prin pulberi, înfiptă în andrele circulare. O formă nedefinită din pna prost tors, un fel de lână reciclată, cum se găsea pe atunci în mercerii. Cocoloșul neterminat stătea azvârlit pe noptiera de fier și-acolo s-a lăfăit până spre sfârșitul anului întâi când, convinsă că Sim nu-l va mai termina în veci, i l-am ascuns în dulap. Iar ea n-a băgat de seamă.
Ne aduceam apă de la chiuveta din hol, într-o sticlă de-un litru în care fusese, cândva, apă minerală. O umpleam pe rând, în fiecare zi, și beam toate din ea, lăsând pe marginea gurii sticloase dâre de ruj sidefat, cum se purta în anul de dinainte de Revoluție. Sticla trona în mijlocul mesei ascunse sub o mușama cărărată, iar de jur împrejur poposeau cu zilele resturi din prânzurile noastre improvizate. Lăsam și eu cotoare de măr, cutii de conserve, coltuce de pâine, resturi ale meselor noastre sărmane. Căci nu aveam niciodată cartelă, și, chiar dacă nu ne-ar fi tentat s-o vindem, în cantina căminului 6 Martie zburdau șobolanii și te făceau să înghiți cu noduri supa sărmană, veșnic fără carne. Dar tot Simona ne-a tuflit recordurile de lene și dezordine, lăsând aruncat mai bine de o lună pe masă un os bine jumulit de carne, de la un copan primit la pachet de la bunica.
Felicitările, masa și lacrimile
“Am să scriu o piesă de teatru în care-am să te descriu”, îi spuneam Simonei, cu glas certător- zâmbitor. “Și-am s-o numesc «Simona și osul».” “Iar eu am să scriu un roman despre tine și-am să-l numesc «Duios Alice mă cicălea»”. N-au trecut chiar 20 de ani, dar nici mult nu mai e. Iar noi n-am scris, nici una, nici cealaltă, niciuna dintre cărțile promise. În schimb, dacă cineva ar avea răbdarea și avântul să așeze unul după altul cuvintele pe care le-am irosit prin ziare, s-ar lega, între mine și ea, între București și Toronto, un fir de iubire și alean.
Mi-e insuportabil de dor de Simona. Ne-am trăit împreună primele iubiri, ne-am consolat una pe cealaltă în clipele cumplite ale trădărilor dintâi. Am citit împreună poezii care ne-au schimbat viața și am trăit alături aventuri care ne-au alungat moartea. Și, uite, parcă nici nu mai am puterea să-mi îndes gândurile, rândurile, în meniul frivol de amor pe care vi l-am promis. Da, am gătit pentru ea. Am făcut de multe ori o biată friptură cu sos de usturoi, fiindcă doar asta știam să gătesc în anii în care locuiam singură și-o chemam să doarmă la mine și vorbeam până-n zori. I-am gătit o dată mazăre cu carne, dar fiindcă n-am avut răbdare să se fiarbă cumsecade mâncarea, boabele verzi au rămas tari ca niște ghiulele năroade. “Exact așa-mi plac mie!” a decretat Simona ca să-mi îmbuneze tristețea de gospodină care-a dat greș. Dar parcă mai adânc mi-au rămas în minte aromele triste, de mâncăruri minunate, care-au aburit degeaba pe masă la festinul de dinaintea plecării ei în Canada. Nu m-am atins de ele. Nici ea. Felicitările, masa și lacrimile s-au consumat trist, lent, fără rost. Iar eu croșetez și acum, în amieze în care dorul de prietenia ei îmi sfredelește inima, în dimineți în care treburile revistei mă copleșesc și știu că numai ea m-ar putea ajuta să-mi duc truda mai lesne, lista dantelată a meniului pentru petrecerea grandioasă pe care aș pune-o la cale dacă s-ar întoarce la mine, așa cum o rog mereu, în fiecare mail, în fiecare vis.
