Crăciunul pe stil vechi, dragostea pe stil nou

Am mutat bradul de Crăciun din casă afară, dar l-am lăsat așa, împodobit, până la început de ianuarie. Pentru că aici, la Londra, chiar ținem morțiș să facem Crăciunul de două ori. Când ești departe de casă, mai prețioase ca oricând ți se par colindele cântate în limba ta, și ar fi fost păcat să nu le ascultăm cât mai mult, iar și iar. Și la final de decembrie, și la-nceput de ianuarie. Până la urmă, nu tot dragostea ar trebui să rânduiască calendarele?

Crăciunul pe stil vechi se păstrează în comunitățile de sârbi, de lipoveni, de moldoveni, de ucraineeni, deci l-am serbat de câte ori ne-au prins sărbătorile în casa părinților din Maramureș. Ne-au sunat și acum părinții lui Paul și ne-au cântat, la telefon, Pogorât-o, pogorât, colindul în care Domnul însuși, îmbrăcat în straie simple, pornește din casă în casă, cerând găzduire pentru o seară. Dumnezeu merge mai întăi la casa bogatului, în mijlocul satului, numai că acolo este primit cu dispreț. Cina este gata, dar i se spune că bucatele nu-s menite străinilor. Așa că pleacă, mâhnit, la alta casă. La casa unui om sărac. Gazda își cere iertare că masa nu e încărcată cu de toate, dar își invită cu bucurie oaspetele, ca să împartă puținul pe care îl au. Numai că cina lor devine, dintr-o dată, îmbelșugată. „Din care pâine tăia/ Domnul la loc o creștea./ Din care pahar bea/ Domnul la loc îl umplea”…

Am serbat, deci, la Londra, două Crăciunuri, nu foarte îmbelșugate, dar bogate în credință, în daruri și în bucurie. Mai mult ca sigur, vom face, încă o dată, și sărbătoarea de Anul Nou, tot pe stil vechi.

Legăturile de dragoste le ținem, însă, pe stil nou, căci mai mult prin internet, prin scris, prin daruri trimise peste mări și țări ținem legătura unii cu alții. Dar cât de greu ne-ar fi dacă nu ne-am vedea deloc, nici măcar pe telefon, cât de cumplit ar fi dacă nu ne-am putea scrie și întâlni în cuvinte în fiecare zi și cât de greu dacă nu ne-am putea trimite daruri unii altora, chiar dacă ele ajung greu, peste mări, peste țări, peste distanțe.

Am primit char înainte de primul Crăciun vinurile pe care le ador, cele de la Domeniul Coroanei Segarcea. Am țopăit și am plâns de bucurie când le-am primit, fiindcă tocmai vorbisem mult despre vinuri și-mi readunasem în minte și-n suflet toate motivele pentru care vinul e licoarea cea mai aleasă a istoriei mele de fericire și iubire. Sunt fiică de viticultor și mi-am petrecut adolescența pe dealuri cu viță de vie și apoi, după ce tata nu ne-a mai făcut vin, n-am mai descoperit niciun alt vin mai bun, mai demn, mai sfânt și mai iubit decât vinurile nobile de la Domeniul Coroanei Segarcea. Și le-am primit în dar chiar înainte de Crăciun, iar sărbătorile mele au avut gustul Maramei de acasă și de dor nesfârșit. Un dar venit negreșit cu complicitatea lui Dumnezeu.

Și tot pentru sărbătorile finalului de an, chiar dacă au ajuns cu câteva zile mai târziu de Crăciun, am primit produse noi de la Farmec, cele care îmi însoțesc de câțiva ani buni întoarcerea la frumusețe, la încredere în sine, la bucuria de a folosi cele mai bune cosmetice românești. Pentru că miracolul produselor Farmec este că adună în ele amintirile și tradiția frumuseții mamelor și bunicelor noastre, care foloseau cosmetice Farmec și Gerovital, dar și lumina celor mai noi cercetări științifice ale Occidentului și ingrediente fine, adunate din întreaga lume, pentru care s-ar bate toate companiile franțuzești și toate franțuzoaicele deopotrivă. Sunt în cel mai onest mod cu putință dependentă de produsele de la Farmec și le port cu mine pretutindeni așa cum îmi port oriunde m-aș afla dorința de a păstra și trecutul, și deschiderea către noul adus de viitor. Și bucuria de a fi trăit toți anii din urmă, și șansa de a fi azi mai frumoasă ca atunci când nu știam cine sunt. Și posibilitatea de a avea sărbătorile inimii și ale calendarului, și alegerile de suflet, și pe stil vechi, și pe stil nou.

Fiindcă și dragostea, și frumusețea, sunt mai presus de timp, așezate nu în ceasuri, ci în inimi și în priviri.