Toate lucrurile pe care le avem la îndemână ni se par, în cel mai firesc mod cu putință, ale noastre. Ne obișnuim cu ele ca și cum ni s-ar cuveni mereu și numai când ne trezim că am rămas – de exemplu – fără căldură, fără apă caldă, fără internet, fără filtru de cafea (sau fără zăpadă), ne dăm seama cât de mult însemnau pentru noi toate detaliile astea pe care le luam pe de-a gata.
Mi s-a întâmplat de câteva ori să am aceeași senzație și cu oamenii. Să nu-mi fie dor deloc de câte cineva sau, în clipa vreunui zvâcnet în care despărțirea îmi părea absolut necesară și justificată, să pot să bag mâna-n foc că în veci n-o să mai am chef să-l văd pe omul ăla care mi-a greșit sau m-a enervat. Ducă-se învârtindu-se! Dar apoi, după o vreme, când orgoliul se mai domolea, să pricep că inima mea nu se desparte la fel de ușor precum mintea. Și să mi se facă un dor năprasnic, imposibil de ostoit. Mărturisesc că inclusiv după pierderea tatei m-am gândit cum de stăteam înainte săptămâni la rând fără să vorbesc cu el și fără să-mi pese de asta, iar după moartea lui să trăiesc zi după zi aceeași cădere în hău, același gol, aceeași neputință. Dacă tot lăsăm mintea cu toate mândriile ei să preia controlul, de ce nu putem și să o rugăm să ne ajute să credem, atunci când rămânem fără cineva, că omul acela există mai departe pe același pământ, doar că nu mai vorbim noi așa de des?
Plecarea mea de-acasă și relocarea la Londra mi-au adus multe revelații și conștientizări pentru care, probabil, aș fi avut nevoie de încă șapte vieți ca să le trăiesc pe toate, dacă aș fi rămas unde eram, în același stil de viață, în același ritm al suferinței și revoltei. Aveam de toate și nu aveam nimic. Lumea era în jurul meu cu rutinele ei, iar eu credeam că mi se cuvin toate cele pe care le aveam, în vreme ce tot ceea ce nu aveam era un prilej de revoltă. A trebuit să plec la trei mii de kilometri ca să încep să prețuiesc totul cu adevărat. De la furculiță – la propriu, când ne-am mutat la Londra, nu aveam decât trei furculițe, deși noi eram cinci – până la spațiul și căldura din casă – ah, ce mici și înfrigurate sunt casele în Anglia! – până la hainele, câteva, pe care reușisem să le iau cu mine într-o valiză. De la timpul pe care îți îngădui să-l petreci într-o cadă cu spumă – hm, mai greu într-o casă cu o singură baie… – și până la răgazul de-a sta în brațele iubitului, mult mai scurt când împarți toate dormitoarele cu toți copiii. De la sticla bună de vin de la Domeniul Coroanei Segarcea, pe care n-o poți aduce decât în bagajul de cală, și până la crema de la Gerovital, pe care, tot așa, ori o arunci în burta avionului, ori o dezgolești în punguță transparentă, ca să-și bage vameșul nasul în ea, să fie sigur că nu e trinitrotoluen onctuos. (De-aia au vameșii nasurile fără riduri, ați observat?) Și de la foșnetul uscat al frunzelor aurii de toamnă – aici frunzele foșnesc altfel, mai moale, mai lipicios – și până la zăpada pe care în țară o detestam, iar aici o așteptăm cu disperare.
A nins aseară peste Londra. A fost un eveniment însemnat în toată comunitatea românească de aici, pe care l-am serbat, cum facem toți, pe Facebook, ca și cum n-ar fi contat că ninge dacă n-am fi consemnat asta și pe zidul laudelor noastre. Bine, asta nu i-a împiedicat pe englezii născuți și congelați de mici pe meleagurile insulare să plece în dimineața asta unde aveau de mers îmbrăcați în hainele lor sumare pe care le poartă de obicei. Am și pozat dimineață o fată, colegă cu Iza, care mergea către școală în ținuta de sport, cu pantaloni scurți, șosete și adidași – mă rog, erau Nike, dar noi tot adidași le zicem. Depun poza ca mărturie, deși, fiind încă întuneric atunci când am făcut-o, e un pic neclară. Dar e clar că lor, băștinașilor învățați cu necazurile meteorologice, nu le-a prea păsat. Însă eu am plâns de emoție, ca și cum ar fi venit la mine ninsoarea de acasă, cu toate colindele și amintirile ei, cu toate emoțiile adunate sub câte o ramură de pom nins, cu numele sfințite de dragoste pe care le-am scris, cândva, pe zăpadă.
A nins la Londra, iar noi, români plecați de-acasă, am făcut sărbătoare din asta. Paul mi-a făcut daruri, ca să înceapă sărbătorile așa, cu fericire. „Vinul Reginei, pentru o Regină. Crema iubirii pentru obrazul iubitei”, mi-a scris pe un bilet și mi-a așezat la bradul încă neîmpodobit din curte o sticlă de vin Margareta de la Domeniul Coroanei Segarcea, și-o cutiuță cu cremă sfântă, Gerovital H3 Derma+, pentru obrazul meu subțire, care cu lacrimi multe se ține.
Lacrimi de dor, lacrimi de dragoste, lacrimi de fericire. Lacrimi de frumusețe pentru vremea ninsorilor, a colindelor, a vinurilor și cremelor românești, de care n-am să mă despart niciodată, ba chiar am să le prețuiesc mai mult, tot mai mult, cu cât am să fiu mai departe de ele.
Haideți să ascultăm împreună, ca și cum ne-am ține de mână. Haideți să fredonăm cu toții versurile lui George Țărnea și să ne îmbrățișăm, peste ninsorile depărtărilor, cu brațe de lumină…
„Înţelept vă fie harul,
Plină casa, plin paharul,
De pe căi la gânduri drepte,
Spre-nălţimea altei trepte…”
