Adun în mine toate sfaturile detașării și-mi spun că, de fapt, nu-mi trebuie nimic. Avem prea multe lucruri, care se adună, inestetic și nesustenabil, prin dulapurile și cămările noastre…
Când ne mutăm în altă țară – iar eu știu exact ce zic, fiindcă de vreo doi, trei ani mă joc de-a definitivarea provizoratului plecării – luăm doar 10% din agoniselile de o viață. Da, în casa mea frumoasă de acasă am lăsat 90%, dacă nu mai mult din ce aveam și nu mi-a lipsit nimic. Cu cele 10 procente luate la Londra m-am trezit că am suficient, apoi m-am apucat să adun și acolo, și să înghesui prea multul prin cămări și dulapuri.
Când ne mutăm pe altă planetă, întâmplare care, acum, în zilele de mare doliu ale pierderii Reginei, ne bântuie sufletele mai mult ca oricând, chiar că nu luăm nimic. Oricât de pompoase și de opulente ne-ar fi ceremoniile funerare, cred sincer că ele sunt organizate pentru cei rămași, nu pentru cei plecați.
Dintre lucrurile de consum zilnic, cele mai multe se găsesc peste tot. Poți cumpăra haine, pantofi, cosmetice noi, oriunde te-ai duce. Și pat nou cu saltea și cearșafuri. Și alte cărți, în format virtual sau tipărite. Și atunci, dincolo de ideea de a nu cheltui prea mult, de ce mai cărăm cu toții de bagaje de colo-colo, făcând cozi interminabile la check-in? Probabil pentru că există pentru fiecare dintre noi o samă de lucruri care ne trebuie neapărat. Lucrurile noastre. Cele fără de care nu putem pleca, nu putem ajunge. Lista în creștetul căreia stă scris Must-Have.
Am câteva lucruri pe care nu le pot înlocui. Hainele cu valoare sentimentală, căci avem toți sau toate în garderobă vreun tricou, vreo bluză, vreo eșarfă care, mai presus de frumusețea culorilor sau de finețea materialului, păstrează și amintirea câte unei îmbrățișări prețioase, dintr-o zi sfântă a iubirii sau a dorului. Am o bluză bleu și-un inel cu piatră – și amândouă au legătură cu dragostea. Am o icoană făcătoare de minuni, pe care o iau cu mine pretutindeni, și-o carte primită în dar, cu dedicație, de la prietena mea frumoasă și albastră. Și am laptopul în care am toată viața gândurilor mele, și caietul cu poezii, în care scriu mai mult pe furiș, dar scriu, scriu, scriu, fiindcă, dacă n-aș scrie, m-aș sufoca. Am și cosmeticele de la Gerovital, pe care le pot comanda pretutindeni în lume, dar fără de care nu pot sta nicio zi, fiindcă obrazul meu subțire cu cheltuială (cumpătată) și cu creme bune se ține, așa că și ele se așază direct pe lista cu obiecte pe care noi le îndesăm în valize, iar valizele le dăm la cală, lângă vinurile de la Domeniul Coroanei Segarcea, care sunt și ele pe lista de trebuințe absolute…
N-avem nevoie de nimic, spunem tot mai des, însă, până la retragerea totală în grotă sau în pustie, unde să mergem doar ca să medităm și să ne rugăm, mai luăm cu noi, de colo-colo, valize, mai mici sau mai mari, înțesate cu obiecte „fără-de-care-nu-se-poate”. Așa numitele Must Have-uri. În timp, probabil că o să scurtăm și lista asta. O să lăsăm pe ea doar inelul cu piatră. Doar icoana. Doar crema de noapte. Și, mai încolo, cu încă un pas mai departe, doar amintirea dragostei din care am păstrat inelul. Și doar rugăciunea. Și doar ridul frumos și fin din colțul ochiului care a plâns, care a râs, care a văzut tot ceea ce i-a fost dat să vadă și a păstrat imaginile în suflet, nu neapărat în albumul cu fotografii.
N-avem nevoie de nimic, știm, dar există și minuni fără-de-care-nu-se-poate.
