E unul dintre filmele mele preferate. În „City of Angels”, un înger se îndrăgosteşte de o femeie şi alege să devină muritor pentru ea. În viaţa de zi cu zi, nouă ne e dor de îngeri şi-i chemăm să ne stea de pază…
Îi povestesc mereu fetiţei mele mai mari scena în care Meg Ryan îi descria îngerului gustul perelor, pentru că el nu putea simţi gusturile pământenilor. „O pară e… dulce, zemoasă, o simţi ca pe un nisip de zahăr care ţi se topeşte în gură”. Şi ascult mereu în maşină cântecul din finalul filmului, „I Grieve”, pe care îl cântă adoratul meu Peter Gabriel, minunându-mă mereu de frumuseţea piesei, de profunzimea ei, de cuvintele îndurerate şi de ritmul care îţi lasă, totuşi, speranţa că, dincolo de jalea din bocet, dragostea va învinge, cumva, printr-un miracol.
Am revăzut, a nenumărata oară, filmul, şi mi-am dat seama că, probabil, nu trece zi din viaţa noastră în care să nu sperăm, să nu invocăm un înger. Ne lăsăm copiii în paza îngerilor şi chemăm în ajutor câte un heruvim de câte ori ne simţim inima neînaripată. „Unele lucruri sunt adevărate, indiferent dacă le crezi sau nu” este tot o replică din film, o certitudine de care nu ar trebui să ne permitem să ne îndoim vreodată. Aşa cum şi dragostea este o certitudine profundă şi desăvârşită. Probabil cea mai adâncă dintre toate certitudinile lumii. Pentru că dragostea ne face să fim în stare să renunţăm la condiţia noastră de îngeri pentru a ne reîntregi prin iubire. Dragostea ne face să renunţăm, în poveşti şi în viață, la tinereţea fără bătrâneţe şi la viaţa fără de moarte, la ambițiile noastre, la averi, la părinţi, la țări, la tot ce am strâns şi am învăţat până s-o întâlnim pe ea, marea minune, iubirea.
Credeți în îngeri, nu-i așa?
