Dragostea-Domestos

Cand am baut din aceeasi sticla de apa cu el, pe care mi-a intins-o firesc, intelegandu-mi setea, mi-am amintit ca inainte de-a ne indragosti unul de celalalt as fi refuzat temeinic orice asemenea apropiere plina de germeni.

Am avut, dintotdeauna, fobia microbilor. Simona mea ma certa mereu pentru incapatanarea absurda de-a nu imprumuta pixuri atinse de maini straine, iar in zilele noastre Alina imi comanda in farmacii iscusite cele mai alambicate creme pentru maini – devotament fara de care mi s-ar scoroji degetele pe care le spal de mai multe ori pe zi decat permit legile firii si cele ale conservarii sanatoase a pielii. Intr-un exercitiu de luciditate hazlie, mi-am pastrat intotdeauna un ochi deschis catre analiza concentratiei de pericole germinative din mediu.

Si, totusi, dragostea omoara microbii. N-am auzit de niciun indragostit care se teme sa-si sarute iubita, desi, categoric, pe vremea cand nu o iubea nu s-ar fi atins cu gura nici de marginea ei de pahar. Ne indragostim si uitam de barierele trupului. Sufletul face alte reguli si ne da voie sa ne atingem cu buzele toate cotloanele corpului. „Si trupul tau, care mi-e astazi cel mai dorit dintre limanuri…”, versul lui Omar Khayamm, ne devine refren. Ne sarutam unii altora picioarele si umerii, buzele si coapsele, apasati de porunca de-a fi cat mai aproape unul de celalalt, atat de aproape, incat, de fapt, unul sa devina celalalt. Si incercam sa ne intoarcem unii in altii, sa locuim sub sternul celui iubit. Sa coboram prin crevase de sange si carne pana la inima celuilalt, pana la respiratia lui. Cautam cu trupul tot ce-am avut in suflet intr-o viata uitata, si incercam sa fim intregi. Sa fim in siguranta.

Sa fim fericiti.