fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Noi, jumătățile bărbaților noștri

de

Eu, cea mai independentă dintre femeile lumii, mărturisesc umil că nu știu, nu pot, nu reușesc să mă bucur de nicio secundă petrecută departe de omul iubit. Eu, vârful (bont) de lance al emancipării femeiești în iubire, suspin în vis și mă trezesc prea des plângând de dor. De-nsingurare. De tristețe. Eu, cea mai puternică dintre toate ființele ce-mi stau în preajmă, tânjesc maladiv și iremediabil să-mi trăiesc viața prin el și pentru el, ca un suflet pereche, ca un organism parazit, ca o vietate saprofită. Ca un altoi prețios. Totuna. Oricum. Niciodată departe. Niciodată doar prin mine însămi.

Nu știu să mimez nepăsarea năroadă în zilele în care suntem departe unul de altul, iar mintea mea agilă îmi otrăvește sufletul cu bănuieli ciudate. Nu-mi construiesc cu dinadinsul evadări suspecte, doar ca să-l fac să trepideze sub asaltul gândurilor geloase. Și nici nu sunt capabilă să-i aplaud detașat, surâzator, abil, ieșirile cu alți bărbați la biliard, la bârfă, la tutun. Deși am citit de-atâtea ori că numai astfel, bâiguind aprobări inventate, l-aș putea păstra alături de mine!

Sucul băut cu prietenele cu care mă-ntâlnesc să vorbim nu despre noi, ci despre ei, mi se pare amar. Strategiile pe care ne istovim să le punem împreună la cale, noi, jumătățile bărbaților noștri, n-au niciodată ca scop propria fericire întreagă, trăită, îndurată, dusă pe propriile picioare. Ci fericirile lor.

Sunt o biată, dezrădăcinată femeie. Spun, onest: ”Ia viața mea și trăiește-o pe toată”. “Ia inima mea să-ți țină de urât”. “Nu te-ndoi nicio clipă de mine, pentru că sunt a ta, pe de-a-ntregul. Mereu”. Numai că, cel mai adesea, cuvintele îmi cad în gol. Așez destinul meu pe-o tavă de argint pe care-o întind unui om sastisit de iubiri. Mă dezvălui fără ascunzișuri unui bărbat dedulcit la savoarea minciunii. Și pentru că, între timp, trebuie totuși să trăiesc, să merg mai departe, să-mi amăgesc cumva așteptarea, mă întăresc în exerciții de supraviețuire. Îmi exersez independența. De plictiseală, de singurătate, învăț să-mi recit pe de rost drepturile la dragoste egală, la fidelitate întreagă, la căsătorie fără compromisuri. Compun constituții ale inimii și le votez în referendumuri cu rezultate unanime. Și-n loc să tac neajutorată și palidă, dezrădăcinată, supusă, fragilă, neștiutoare, mă pomenesc chemând iubirea cu glas poruncitor. Dau ordin destinului să fie bun cu mine. Îi urlu bărbatului meu să-mi stea veșnic în preajmă! Fidel, da?!

Vocea mea se joacă cu viața mea. Viața mea, pe care eu n-o vreau a mea, ci a sa. Viața mea, pe care el n-o vrea, fiindcă și-o trăiește pe-a lui…

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Trist!… Înțeleg prin ce treci. Of! Nu aș putea trăi departe de „jumătatea” cuplului. Poate pentru o perioadă f. scurtă aș accepta o distanțare fizică, mai mult nu aș putea. Relațiile se răcesc deseori când ești departe prea mult timp, iar viața e grea fără ființa iubită (cel puțin pt. femei e grea, poate și pt. unii bărbați), mai ales dacă ești femeia rămasă acasă, femeia care așteaptă. Nesuferită așteptare!
    Îți doresc putere să reziști și noroc să vă reîntregiți cuplul, să fiți în același loc amândoi!

    Violeta 3 iulie 2021 9:28 Răspunde
    • Mulțumesc, Violeta, ești o prietenă de nădejde!
      E un text mai vechi, dar are legătură pentru totdeauna cu felul meu de a fi și de a trăi.

      Alice Năstase Buciuta 3 iulie 2021 20:57 Răspunde
      • 🤭 Am găsit câteva cuvinte despre „el” care nu se potriveau prezentului, ce-i drept, dar m-am gândit că poate e ceva stilistic…
        Textul e profund și emoționant, rezonează cu sufletele multora dintre noi, femeile.
        Să ai o vară frumoasă!

        Violeta 6 iulie 2021 8:09
  • Ce declarație superba… Subscriu la cele scrise.

    Andreea 5 iulie 2021 14:40 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title