Aflasem încă de la finalul verii că Beatrice Rancea urmează să regizeze o producție de teatru-dans la Sibiu și mă bucurasem enorm că voi avea încă un prilej să dau o fugă de la Londra în țară, ca să-i văd noul spectacol. Toate montările ei, în teatru sau în operă, m-au uluit prin frumusețe, prin juxtapunerea atât de fină între lacrima râsului și aceea a plânsului pe care doar la Beatrice Rancea – și în poezia lui Nichita Stănescu sau în proza lui Leonida Neamțu – eu am găsit-o așezată artistic atât de firesc, încât nu bănuiești trecerea și nu poți atinge urzeala, ci doar îți simți inima tresărind de emoție, de viață, de dor, de bucurie, de măreție. Toate spectacolele ei m-au uimit prin felul în care au rezonat în inima mea și au rămas acolo, înscrise drept zile de mare sărbătoare: „Olandezul zburător” la Opera din București. „La Traviata” și „Don Giovanni” la Opera din Iași, „Jocul de-a măcelul” la Craiova, „Nunta”, la Râmnicu Vâlcea, „Brâncuși, dragostea mea”, la București , ca să numesc doar câteva dintre producțiile ultimilor ani și să nu mă întorc la succesele ei devenite deja clasice, de acum două decenii.
Nu aș fi îndrăznit niciodată să nădăjduiesc că aș putea fi mai mult decât un spectator emoționat, care-și duce mâna la inimă înainte să-i aplaude un spectacol. Niciodată, dar absolut niciodată, n-aș fi țintit săgeata gândului atât de departe, încât să sper că voi face parte eu însămi dintr-o astfel de construcție-miracol. Și, totuși, cuvintele mele au trecut dincolo de distanțe, iar eu nu pot decât să mulțumesc, uluită, proniei cerești, zarurilor cerului, șanselor curate ale propriului meu har așezat în lumina unei clipe de bucurie și de noroc.
Nu am fost eu, ca textieră, prima opțiune a lui Beatrice Rancea și cred că nici a doua sau a treia. Dar am fost cea mai bună. Și Beatrice mi-a acceptat propunerile de text și m-a chemat să lucrăm mai mult pe ele. Restul va fi istorie, fiindcă, în mod sigur, spectacolul va înălța cele câteva sute de inimi ale celor ce vor fi în sală joi, pe 10 noiembrie, la premieră, apoi se va rostogoli mai departe în conștiința artistică a câmpului cuantic pe care – ce hal și ce minune de paradox! – doar dragostea cea nemăsurabilă îl face să vibreze.
„Despre noi/About us”, spectacolul având regia și scenariul realizate de Beatrice Rancea, este, într-un fel, istoria metaforică a Teatrului de Balet din Sibiu – reper al lumii de elită a dansului – care îl produce și-l găzduiește. O istorie a devenirii și a trecerii fiecărui destin. O poveste a întâlnirilor noastre esențiale, care ne-au schimbat sensurile existenței. O metaforă a vieții și a iubirii înțelese – sau poate neînțelese – adusă în scenă de o echipă de balerini veniți din toată lumea, atât de talentați în dansul și-n splendoarea tinereții lor, încât ți se taie respirația când îi vezi însuflețind o coregrafie vie, puternică, modernă, misterioasă și inteligibilă, semnată de fabulosul Istvan- Dragoș Roșu și de Beatrice Rancea, ea însăși balerină și coregrafă, nu doar regizoare. O istorie învăluită și în cuvintele scrise de mine, rostite și înnobilate prin gesturi, pași de dans și tăceri cu noimă și vibrație, de doi mari, excepționali actori invitați de la Naționalul bucureștean, Claudiu Bleonț și Iuliana Moise.
Umblu ca beată de fericire și stau în rugăciune de recunoștință de când spectacolul a intrat pe ultima sută de metri. De când Beatrice mi-a spus că e bine. De când Claudiu Bleonț a vorbit cu mine la telefon special ca să-mi spună cât de mult îi plac textele, de când Iuliana Moise m-a rugat să mai scriu și mi-a mulțumit. De când prietenii adorați din toate colțurile țării și-au anunțat prezența în sală, de când iubitul meu Paul a decis că-și face bagajul și vine cu mine, ca să împărțim emoția – așa cum împărțim de-atâția ani și felia de măr, și datoriile, și bucuriile. De când știu că va fi bine, că sunt aleasă, că Dumnezeu îmi răsplătește curățenia inimii ținându-mă pe palmele sale de lumină și iubire.
Nu mi s-a mai întâmplat ceva așa de important de când am invitat-o pe Nina Cassian în România, iar venirea ei a fost un triumf. Nu am mai trăit asemenea beție de mândrie și smerenie, de sens și de înălțare, de când am stat lângă Nina Cassian și am făcut parte din bucuria întoarcerii ei acasă. Am spus și atunci, așa cum spun și acum, cu onestitate, că am senzația că nicio ispravă profesională mai însemnată n-am făcut până acum și că dacă aș rămâne doar cu izbânzile astea și tot mi s-ar părea că n-am trăit degeaba.
Las aici fotografiile cu mine aducând-o pe Nina la braț în sala cea elegantă a Hotelului Intercontinental, cu ea zâmbitoare și emoționată între mine și soțul ei Maurice Edwards. Într-una dintre fotografii întorc capul și-l salut pe Robert Turcescu, ale cărui aplauze au înnobilat clipa.
Iau cu mine strălucirea acestei amintiri, aplauzele de atunci, care încă răsună în cer pentru Nina și pentru mine, și pornesc spre Sibiu, unde, pe 10 noiembrie, joi, va avea loc premiera spectacolului Despre noi/About us, creat din harul și strălucirea artistică ale creatoarei Beatrice Rancea și ale tuturor celor din echipa ei uimitoare, din care, Doamne, ce șansă, ce recunoaștere, fac și eu parte, de data aceasta!
Mai sunt câteva bilete, aici. Vă aștept la Sibiu.
