„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Ce frumoși mai eram…

de

Nu am fost niciodată mulțumită de felul în care arăt, nici măcar în anii mei tineri. Mi-am căutat cusururi, le-am găsit, apoi le-am privit cu lupa, ca să le-nvăț pe dinafară. După aceea, am privit cu atenție toate fetele din jur care, nu știu cum se făcuse, dar toate, absolut toate erau mai frumoase. Însă azi, când mă uit la pozele de atunci, mă găsesc frumoasă și aș da orice să mai arăt ca odinioară, când nu mă plăceam, chiar dacă azi mă plac cu mult mai mult și mă cruț de priviri fără milă…

Privim înspre tinereţe sau spre adolescenţă cu nostalgie şi ne emoţionăm văzând acum ce frumoşi mai eram, ce senină ne era fruntea, mai demult… Apoi, stând de vorbă, povestim mereu cu bucurie întâmplările cât de cât vitejeşti prin care am trecut undeva, cândva. Odinioară am escaladat un munte… Cândva, am mărşăluit în noapte şi ne-am bucurat să descoperit că suntem mai puternici, mai curajoşi decât credeam. În câte-o zi binecuvântată a vieţii noastre am născut, în chinuri, câte un copil, câte un miracol. În câte-o duminică sfântă am mers la altar ţinând de mână omul pe care am jurat să îl iubim toată viaţa. Și într-o altă duminică ne-am îndrăgostit în taină de altcineva…

Zâmbetul de odinioară, păstrat pe chip, ne face să fim tineri pentru totdeauna. Întâmplările demne de aducere aminte se aşază în noi şi ne schimbă, ne fac să trăim mai mândri şi mai încrezători. Mai înalţi şi mai nobili. Poveştile anilor în care râdeam mai mult, iubeam mai mult, speram mai mult, ne îmbracă sufletul în culori şi ne fac să ne bucurăm că am trăit aşa cum am trăit. Să privim în urmă fără să vrem să schimbăm nimic. Şi să tânjim să ne iasă în cale şansa de-a fi, eventual, invitați, la câte o aniversare a câtorva zeci de ani de la terminarea liceului, la câte o întâlnire cu aceia care ne-au văzut atunci când ştiam să zâmbim fără riduri, ca să putem să ne mândrim cu ce-am ajuns azi pentru că am fost ieri, elevi, studenţi sau, pur şi simplu, adolescenţi răzvrătiţi, așa cum ne vedem în pozele superbe pe care le-am adunat în sertar și în suflet.

Tag-uri:
· · · · ·
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Alice, de ce toti simtim la fel, dar nu toti stim sa ne asezam gandurile la fel de frumos cum o faci tu?
    Am fost acum vreo doi- trei ani la aniversarea a treizeci de ani de la terminarea liceului si mi s- a parut nedrept ca timpul a trecut atat de repede!!!
    Si, da, uitam multe lucruri pe care le-am facut si multe pe care ar fi trebuit sa le facem!

    camellia 11 iulie 2017 12:31 Răspunde
    • Camellia, stii de ce? Fiindca avem alte prioritati si alte joburi, eu traiesc pentru scris si din scris, asta e viata mea. Mie-mi vie de-o viata sa fac podul de sus si sa merg in maini, chiar ma visez facand lucrurile astea, dar nu pot si nu stiu, fiindca nu m-am antrenat! 🙂
      Sper sa merg si eu in curand la aniversarea de 30 de ani, tare mi-as dori sa se organizeze in Ploiestiul meu drag si sa merg sa ne minunam unele de altele, de cum am crescut… Am zis unele de altele fiindca noi am fost o clasa de fete, la Liceul Pedagogic…

      Alice Năstase Buciuta 11 iulie 2017 13:18 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title