Ce nu fac niciodată pe Facebook

Petrec, la fel ca noi toți, mult timp pe rețelele de socializare. Mai ales de când îmi beau cafeaua de dimineață singură – căci companionii mei de cafea de până mai ieri, Paul și Ilona, soțul meu și fiica noastră mai mare, o beau în alt oraș, după alt fus orar – nu există dimineață în care să nu-mi însoțesc ritualul foarte-micului dejun cu obiceiul glisării ochilor și degetului pe pereții virtuali plini cu poze, afirmații și urări ai Facebookului – unde văd, desigur, și postările de pe Instagram, fiindcă cele două rețele sunt înfrățite.

De cele mai multe ori întrebarea cu care mă întâmpină aplicația, „La ce te gândești?”, mă ia pe nepregătite, deși, teoretic, dau peste ea în fiecare zi. Ce se cuvine să împărtășesc și celorlalți din noianul de gânduri care mă bântuie? Să spun adevărul adevărat, chiar și când acesta i-ar putea indispune pe ceilalți? Să spun doar jumătate de adevăr – adică un fel de jumătate de minciună, că tot minciună, prin omisiune, e și aceea în care te faci că nu știi ceea ce știi? Sau să pun o poză frumoasă și o inimă, ca să fiu sigură că primesc multe like-uri, fără să împărtășesc, de fapt, niciun gând?

Între analizele matinale zilnice legate de ce să postez, mi-am format un cod al lucrurilor pe care știu sigur că nu îmi place să le fac pe Facebook, pentru că, atunci când am dat peste ele pe peretele prietenilor virtuali, mi-au creat o stare de derută sau chiar de neplăcere. Și am decis că eu nu vreau să le fac.

Nu fac nimănui observații legate de greșelile de punctuație și ortografie pe care să știți că, într-o deformație profesională și-ntr-o atenție exersată îndelung le văd pretutindeni, chiar și în texte cu pretenții cvasifilosofice. Dacă chiar observ o greșeală mare și gogonată la cineva apropiat, la cineva la care țin, îi atrag atenția printr-un mesaj privat, pe care i-l scriu cu respect și cu drag. Nu în public.

Nu dau check in la spitale sau la clinici la care, evident, ca tot omul, ajung destul de des, ba pentru mine, ba pentru copii. Nu-mi place să postez că sunt la Spitalul Universitar și să aștept să fiu întrebată ce-am pățit, dacă sunt bine, apoi să mulțumesc pentru urările de sănătate maximă și însănătoșire grabnică.

Nu postez poze retușate. Nu-mi aplic un filtru pe față care să-mi șteargă ridurile nici măcar atunci când sunt complet nemachiată, la plajă sau în drumeție. Nu-mi corectez conturul corpului, nu-mi râcâi cearcănele. În primul rând, vă spun adevărul, pentru că am constatat că se vede de fiecare dată pe fotografiile editate și mi-e rușine să fac o astfel de declarație fără cuvinte: nu-mi place cum arăt, așa că am modificat nițel poza. Se vede diferența dintre o poză retușată și una originală, mai ales pentru cine se pricepe câtuși de puțin la fotografie. Apoi, mi se pare că nici nu este etic să promovăm la infinit imaginile înșelătoare. E o presiune enormă și nedreaptă asupra noastră, mai ales asupra femeilor și tinerelor fete, să arate bine, cât mai bine cu putință, într-o competiție a glazurii și nu a esenței. Suntem așa cum suntem, iar lupta pentru a arăta bine s-ar cuveni să fie, mai degrabă, o strădanie a realității, a traiului armonios și îngrijit, a unei vieți sănătoase care să ni se reflecte pe chip și în corp. Mi-a luat și mie câțiva ani buni, multe lacrimi și destul de multe poze mai bine sau mai prost retușate, până am priceput asta. Acum practic meditația, respirația și rugăciunea, iar lumina lor mi se reflectă pe chip, fac mișcare atât cât să-mi facă plăcere, plimbări, drumeții și exercițiul meu preferat, placa / the planck, în care stau paralelă cu solul, sprijinită pe coate și vârfurile picioarelor, și folosesc, în fiecare zi, fără nicio excepție, produse cosmetice bune pentru față și corp. Mă demachiez cu grijă și mă cremuiesc zdravăn în fiecare seară și-n fiecare dimineață. Nu prididesc să spun cât de bune sunt, mai ales pentru doamnele trecute de 35, 40 de ani, dar și pentru toate cele care au tenul un pic obosit, cremele din gama Gerovital H3 Hyaluron C, care conțin o concentrație mare de acid hialuronic și de vitamina C, care mie îmi priesc enorm și mă fac să simt diferența de la o zi la alta. Din când în când folosesc și fiolele cu acid hialuronic și vitamina C – sunt minunate, încercați-le! – iar pentru câte o săptămână, două, revin la cele din gama Gerovital H3 Classic, cea recomandată atât de frumos de Medeea Marinescu, care și acelea îmi plac foarte mult. Dar în alternanța aceasta de produse simt că primesc maximum de efect în netezire și luminozitate. Deci vă recomand produse cosmetice de calitate, pentru efecte mai durabile și mai valoroase decât cele din retușurile făcute plin aplicațiile smartphone-ului.

Și să continui cu lista mea de Nu-uri… Nu scriu „astăzi este despre”, la aniversarea celor dragi, deși le urez și eu de bine, de dor, de La mulți ani, și în spațiul virtual, nu doar în privat. Mi se pare că formula „astăzi este despre…”, folosită de ziua cuiva, a ajuns atât de bătătorită, încât nu-l mai poate face pe cel aniversat să se bucure deloc, deși probabil că mă înșel. O să văd de ziua mea, care se apropie vertiginos…

Nu repostez în public mesajele de laudă sau de admirație pe care le primesc în privat, deși primesc și eu destule. Mi se pare ceva intim, ca și cum ai devoala în public o declarație de dragoste făcută de un admirator. Și apropo de lucruri intime pe care mie nu-mi place să le văd apoi în public – spun și că îmi creează o stare neplăcută când cei cărora le-am dat autografe pe cărți, mai ales cărora le-am scris lucruri speciale, de mare dragoste, reflectând atmosfera magică a vreunei întâlniri sau compatibilități între noi, pozează autograful meu și-l  publică pe Facebook. Recunosc că obiceiul ăsta m-a făcut, în ultimii ani, să scriu dedicații mai seci, mai puțin atinse de emoție, doar pentru că mi-a fost greu să îmi văd cuvintele arătate tuturor pe cărți cu coperte crăcănate în fața ochilor tuturor. (Știu, probabil că asta ține de o sfială sau pudibonderie a mea, pe care ar trebui să mi-o vindec eu, nu să mă îmbufnez pe apucăturile altora).

Nu ameninț din când în când cu câte un anunț de genul „dacă mă băgați în grupuri, dacă mă invitați la jocuri, dacă votați cu Ponta, să știți că vă dau Unfriend de nu vă vedeți, și-așa sunt destui care așteaptă să-mi fie prieteni!”… Dau și eu Unfriend sau Unfollow câte cuiva, dar fără să-l avertizez public, așa, pe nepregătitelea, dacă am constatat că scrie lucruri vulgare, care contravin principiilor mele, dacă e intolerant, misogin, rasist, dacă are sau n-are valori care să corespundă alor mele și mă gândesc că n-are rost să ne intersectăm în minutele acelea în care, de fapt, ne căutăm, un pic de susținere, nu de contradicție, ceva bucurie pentru ziua pe care o avem de străbătut în viața reală, până la urmă, nu în lumea virtuală.

Vreau, însă, să trec de la NU-uri, la DA-uri, în toate domeniile vieții mele. Să observ ce nu vreau, ce nu-mi place, apoi să merg mai departe, către bucuria alegerii domeniilor în care simt că înfloresc, cu care rezonez, unde mă simt bine cu adevărat. Să dau putere, prin atenția mea, dorințelor și bucuriilor, aspirațiilor din care îmi hrănesc entuziasmul, recunoștinței pentru ceea ce am și nu pentru ceea ce-mi lipsește. De aceea, aleg, și astăzi, și mereu, chiar dacă Nu-urile se așază singure pe liste, să mă întâlnesc cu cei pe care îi iubesc sub semnul Da-urilor și să călătorim împreună mai departe către bucurie.

Deci, ne întâlnim dimineața, și de-acum înainte, pe Facebook, la cafea. Da?