Am fost convinsă că e o formă de noblețe și de curaj să te ascunzi atunci când ți-e rău și că se cuvine să te arăți lumii doar atunci când ți-e bine. Dincolo de ifose, de poleieli și de ipocrizii, probabil că mulți dintre cei care-și arată numai pozele retușate și strălucirile vieții pe rețelele de socializare cred în mod onest că așa trebuie să fie.
„Greul îl duc singură, binele îl împart cu cei pe care îi iubesc”, am spus și eu mereu, cu un soi de mândrie pe care, azi, o cataloghez drept prostească, fiindcă am văzut ce efecte are atunci când am regăsit apucătura asta reflectată în felul de a fi al copiilor mei…
De curând, unul dintre copii a venit plângând în hohote la mine, cerându-și iertare că trebuie să-mi spună ceva rău. „Știu că greul ar trebui să-l ducem singuri”… – mi-a zis, iar mie atunci mi-au căzut toate cerurile universului în cap și mi-am dat seama cât de mult am greșit față de mine însămi și față de toți cei din preajmă. Am înțeles dintr-o dată, văzând lacrimile copilului și gata să le plâng eu însămi pe toate cele înghițite până atunci – un fluviu!- , că nici măcar nu e un gest de curaj să te ascunzi la greu. E o formă de lașitate. Nu te încumeți să-ți arăți imperfecțiunile, ca să nu devii vulnerabil, ca să nu fii judecat, ca să nu râdă cineva de tine, ca să nu te certe vreun părinte, profesor sau frate mai mare…
După ce criza a trecut, și pentru copil, și pentru mine, mi-am cerut iertare, în fața familiei, pentru tot ce le-am ascuns de-a lungul anilor. „M-am înșelat amarnic crezând că fac bine. Nu așa se iubește, ascunzând tot ce e greu! Am priceput acum că e exact invers. Binele putem să-l ducem și singuri. E treaba noastră dacă ne ținem bucuriile, fericirile, motivele de zâmbet numai și numai pentru noi. Dar greul, relele, necazurile, tristețile, neapărat să le încredințăm și celor despre care știm sigur că ne iubesc, ca să treacă mai repede, ca să primim ajutor, ca să nu ne simțim singuri și să învățăm împreună să fim mai puternici.”
Am dat apucătura asta tâmpită mai departe copiilor mei, iar acum trebuie să ne vindecăm împreună. Am trăit decenii la rând așa, iar acum trebuie să fac un efort ca să recunosc cu voce tare că uneori mi-e greu, că am nevoie de ajutor, că tare aș vrea să-mi șteargă lacrimile cineva. De exemplu acum, când e tot internetul plin cu poze cu flori de magnolie, iar eu n-am avut curaj să spun nimănui care a fost motivul pentru care, la cel mai recent drum al meu acasă am plâns încontinuu: magnolia mea, magnolia mea prin care Simona Catrina, prietena mea din cer, mă îmbrățișa din lumile de dincolo, cea care înflorea și-n lunile neînfloririlor, numai ca să mă bucure și să mă întâmpine cu petale roz, nu mai trăiește. Am găsit-o uscată, înghețată, lipsită de fior, fără flori.
Umblu plângând de dor pe străzile Londrei. Sărut petale de magnolie străină, cum aș săruta mâinile Simonei, cum aș săruta trena Maicii Domnului, la a cărei icoană mă rog să-mi fie iertate greșelile, să-mi fie vindecate rănile, să fie întreruptă ștafeta nefericirilor pe care le dăm fără să vrem mai departe copiilor noștri, celor pe care, oricât de mult i-am iubi, nu știm să-i ferim de neiubire.
Nu putem plânge noi în locul celor care plâng, și nici alții nu ne pot trăi durerile. Dar putem să ne îmbrățișăm tristețile, să ne dăm ajutor, să ne ștergem unii altora lacrimile.
Lumea e departe, o, foarte departe de a fi perfectă. Însă o putem umple noi, cu inimile noastre, de lumină, de compasiune, de speranță, de iubire adevărată. Și de fotografii cu flori de magnolie lângă care, undeva, cândva, am zâmbit, am râs, am așteptat sau lângă care am șezut și am plâns.
