Ce înseamnă să fii mamă singură?

Sunt în România peste 600.000 de părinți singuri, dintre care, mai mult de 500.000 sunt mame singure. Dând peste informația asta, mi-am dat seama că în aceeași categorie mă încadrez acum, vrând-nevrând, și eu…

Am mai avut o perioadă în viață în care am fost singură, cu doi copii, și mi s-a părut cumplit de greu și atunci. Numai că, în urmă cu 14-15 ani, când Ilona și Victor erau mici, iar eu abia divorțasem, mă aflam în niște circumstanțe cât de cât rezonabile… Rămăsesem, totuși, în cele mai bune relații cu primul meu soț, aveam nu o bonă, ci două, aveam mașină nou nouță, care mergea fără poticneli, iar la redacție aveam în subordine unsprezece oameni care mă ajutau să fac revista. Dar tot mi s-a părut incredibil de greu. Pentru că atunci când ești părinte singur, indiferent câte ajutoare ai primi dinafară pe timp de zi, tot îți rămân doar ție grijile nopților cu vise neliniștitoare sau cu febră și reveriile-coșmar în care te întrebi dacă vei putea să fii pentru copiii tăi și mamă bună și tată bun, deopotrivă. Și, ca să fim cinstiți, te mai întrebi și cum te-o mai îmbrățișa și pe tine cineva vreodată din moment ce tu ai ambele brațe ocupate cu câte un prunc care-ți atârnă de mână…

Aventura mutării noastre în Anglia și a pandemiei prelungite m-a preschimbat din nou în mamă singură. Din ianuarie 2021, de când m-am întors în țară cu copiii cei mici, Iza și Victor, iar Paul și Ilona au rămas la Londra, mi-am amintit nu doar de toate greutățile vieții de femeie singură pe care le-am mai trăit altcândva, dar și de greutățile vieții pe care trebuie să le fi îndurat neamul întreg al strămoașelor din care mă trag. Pentru că, de data aceasta, totul e mai complicat decât mi-aș fi putut imagina, iar eu nu mai am niciun ajutor. Dar niciunul. Duc singură pe umerii mei răspunderi pe care în urmă cu un an le împărțeam cu adulții adorați ai vieții mele, Paul și Ilona, dar și cu câteva ajutoare dinafară. Astăzi, însă, îngrijesc singură – vorba vine, că situația e de mult scăpată de sub control, mai degrabă ar trebui să spun că desgrijesc singură – o casă și o grădină pe care o țineam în ordine și frumusețe împărțindu-ne sarcinile între noi și, în plus, aveam și o doamnă minunată ca ajutor, dar care, de când cu COVID-ul, nu mai poate veni. În afară de revista pe care o fac doar cu o echipă de colaboratori la distanță, de editura noastră de care, ați ghicit, mă ocup cam singură, și de emisiunea săptămânală pe care o fac fără producător, am și trei cursuri universitare pe care le predau în două facultăți, pentru care, sinceră să fiu, nu știu cât învață studenții mei, dar eu știu că învăț, studiez și repet zi și noapte. Asta în timp ce duc și aduc copiii de la școală sau măcar de la metrou, fac mâncare, pun masa, spăl și calc rufe, iar, când se lasă noaptea peste pruncii adormiți, după ce-am citit poveștile, deschid iar laptopul și scriu, că, vorba lui Ion Heliade Rădulescu, „nu e vreme de critică”, ci, „scrieți, băieți, scrieți!”…

Nu îmi pot lua pauză niciodată. Nu mă pot îmbolnăvi, nu pot claca, nu pot ceda. Trebuie să merg înainte și să zâmbesc clipă de clipă, fără să mă risipesc, fără să cad sau să disper. Da, sunt și eu, în toate aspectele practice ale vieții mele, mamă singură. Am soțul la 4000 de kilometri și nu l-am văzut, decât pe whatsapp, de cinci luni și, date fiind încurcăturile carantinelor care ne tot țin în loc, nu știu exact când o să îl revăd și pentru câte zile. În plus, măcar teoretic, am în grijă, la 90 de kilometri distanță, și o altă mamă singură, pe mama mea, ce locuiește pe o culme de deal – dar aceasta este o altă cutie a Pandorei pe care nu vreau s-o deschid, așa că o las zăvorâtă.

Și, totuși, nu știu să răspund exact ce înseamnă singurătatea… Atâta timp cât am inima plină de iubire, câțiva prieteni de nădejde pe care pot să-i strig la necaz și credință mare că Cineva acolo sus ne iubește, nu mă prăbușesc, dimpotrivă, mulțumesc Domnului că nu mi-a dat încercări mai grele și sunt recunoscătoare că, iată, pe cele de-acum pot să le duc. De câte ori găsesc o clipă de răgaz, după ce enumăr – mai zâmbind, mai mult bombănind-  condițiile groaznice ale statutului meu solitar, alocațiile și salariile mizere de la noi și lipsa de respect a unui stat care ne alungă spre Occident cu nepăsarea lui,  mă felicit spunându-mi că, uite cât de multe și de nesuferite complicații pot apărea în viața unui om, dar eu tare bine mă descurc și ar trebui să fiu foarte mândră de mine. Așa cum ar trebui să fie toate mamele cu adevărat singure, mai singure decât mine, și tații care își cresc doar ei copiii, și toți aceia care gestionează singuri treburi, poveri, răspunderi, iubiri menite a fi trăite în doi, dar pe care, neavând cu cine să le împărtășească, le poartă fără ajutor. Toți sunt mai puternici decât știau, mai norocoși decât credeau, fiindcă din fiecare lecție și din fiecare încercare ajungem cu un pas mai aproape de Dumnezeu și cu o treaptă mai adânc în propriul nostru suflet.

Și eu fac asta, în fiecare zi. Și eu, și ceilalți 600.000 de români care-și cresc singuri copiii, oameni pentru care iubirile nu au fost ca-n povești, dar care tot ca pe o poveste frumoasă se cuvine să-și trăiască viața, predând astfel copiilor lor un înțeles care va vindeca lumea.