Divorțul, lașitate sau curaj?

E foarte greu să iei decizia de a divorţa de cel alături de care ai trăit câţiva ani, mai mulţi sau mai puţini. Oricât de rău ţi-ar fi în căsnicia ta, decizia de a da divorţ nu vine aproape niciodată cu uşurinţă.

Într-un manual de psihologie, pe lista celor mai grele traume apărute în viaţa unui om, divorţul se află pe locul al doilea, după decesul partenerului. Indiferent cât de rău ar duce-o în relaţia lor, oamenii se tem cumplit să divorţeze. Chiar dacă, în adâncul inimii noastre, ştim că relaţia în care vieţuim este deja compromisă, ne pare rău de anii şi sentimentele noastre investite.

Cum să renunţi la o bucată de viaţă? Cum să laşi în urmă atâtea speranţe, atâtea iluzii? Cum să laşi o construcţie pe care ai ridicat-o din temelie să se ruineze? Cine-ţi va da înapoi munca, şi aşteptarea, şi visul?!… Şi, totuşi, cel mai adesea, ştim prea bine că nu există cale de întoarcere către fericirea dintâi şi că, la fel ca într-o afacere păguboasă, nu există nicio altă soluţie decât retragerea. Cât încă nu s-a pierdut şi ultimul rest de demnitate. Cât încă nu s-au risipit şi ultimii ani de tinereţe a inimii. Numai că ţi-e milă de cel alături de care ai trăit şi te gândeşti că l-ai iubit cândva. Ţi-e groază de lacrimile copiilor care n-au nicio vină şi n-ai vrea să le faci niciun rău, deşi ai înţeles demult că o familie înseamnă cu mult mai mult decât să duci copiii la şcoală, să-i culci la oră fixă, apoi să adormi şi tu de plictiseală şi să te trezeşti al nimănui. Ţi-e frică de singurătatea care va veni după despărţire. Ţi-e ruşine de cei care te vor judeca pentru eşecul tău. Îţi pare rău de inocenţa pierdută o dată cu prima despărţire, cu ultima speranţa că dragostea e veşnică. Te temi că n-ai făcut destul, n-ai luptat de ajuns, nu ai căutat destule soluţii. Şi te gândeşti şi că, poate, nu există deloc dragoste pe lume şi nu-ţi va fi dat niciodată să fii fericit.

Dacă îl priveşti ca pe o renunţare la luptă, divorţul poate fi văzut ca un act de laşitate. Dacă îl înţelegi ca pe un drept al unui om care vrea mai mult de la viaţă, care nu se mai minte și nu se mai mulțumește să trăiască în compromis, este un mare act de curaj. Dacă îl trăieşti măsurându-i durerea pe propriul tău suflet, vei şti că e o piatră de încercare dincolo de care nu vei putea fi altfel decât mai puternic, mai aproape de înţelesurile grele, dar profunde ale mersului nostru pe pământ.