Ispita trufiei și magia iubirii

Cu cât creștem mai mult pe dinăuntru, regăsindu-ne puterea interioară, cu atât mai mare ar trebui să ne fie blândețea, bunătatea, dragostea. Până la urmă, cred că asta și înseamnă spiritualitatea. O cale de regăsire a celui mai profund miez de lumină care să ne reconecteze unii cu ceilalți prin iubire necondiționată și prin profundă, totală iertare. (Și spun doar așa, în paranteză, că și atunci când spunem rugăciunea Tatăl nostru uităm că versul „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri” este cel mai profund îndemn la iertare…)

Dar pentru că vinerea e ziua temelor mele extrase din Harry Potter, spun acum că am observat, de-a lungul și de-a latul tuturor celor șapte volume din Harry Potter, că ceata magică a vrăjitorilor din carte seamănă enorm cu ceata, tot mai numeroasă, a semenilor noștri reali, tot mai vizibili – în emisiuni, workshopuri, conferințe și cursuri – care stăpânesc forța magică a spiritualității. Drumul nostru, al tuturor celor care ne străduim să ne creștem vibrația spiritului pentru a putea crește, evolua și a ne îndeplini misiunea personală, seamănă cu drumurile celor care, la Hogwarts, și apoi, în războaiele dintre bine și rău, învață cine sunt și aleg cum să fie.

În carte, unii vrăjitori merg, aproape de la început, pe calea forței și a răului. Cei mai mulți practicanți de magie neagră cresc, într-o statistică stranie, din rândul vrăjitorilor casei Slytherin. De ce? Pentru că e casa celor lacomi de putere, a celor extrem de ambițioși. „And power hungry Slytherin, loved those of great ambition.” Iar ambiția nemăsurată și pofta de mărire sunt primele ispite pe calea alegerilor greșite. Vedem asta și în jurul nostru nemagic. La politicienii care ajung să-și calce neamul în picioare, la șefii cei răi, la liderii abuzivi. Dar și la maeștrii trufași ai spiritualității cărora le place să ne arate și să ne amintească mereu că ei își pot întoarce puterile energetice împotriva celor care n-au ajuns să le stăpânească la fel de bine ca ei. Unii chiar știu să practice blocaje și atacuri energetice și le folosesc atunci când le e cu trebuință. Alții nu neapărat trec la fapte, dar există mereu tentația de-a se da mari și de a-i privi pe ceilalți de sus, calea smereniei părându-li-se prea banală.

În volumul Harry Potter și pocalul de foc, al patrulea din serie, există mai multe episoade din care reiese, pe măsură ce se duc bătăliile dintre bine și rău, dintre alb și negru, și această luptă între discreție și trufie. Dar un episod care pe mine m-a amuzat foarte mult este cel din deschiderea cărții, în care, copiii familiei Weasley, însoțiți de Harry și Hermione, și supravegheați de domnul Weasley, merg la Campionatul Mondial de Quidditch. Acolo se cazează într-un camping în care vrăjitorii se străduiesc să arate și să se comporte precum cei nemagici, muggles – mageamii, cum e tradus în română. De la hainele lumești pe care le poartă cu mare stângăcie, căci ei sunt învățați cu robe vrăjitorești, așa că au ales, într-un talmeș balmeș care ar ului crunt juriul de la Bravo, ai stil! combinații de kilturi scoțiene și maiouri fără spate, cămăși de noapte de damă sau pantaloni de trening trași pe sub rochii de mătase, și până la corturile pe care și le-au adus cu ei.

„Cele mai multe dintre corturi păreau cât se poate de obișnuite. Proprietarii lor se străduiseră în mod clar să le facă să arate cât mai mageamești cu putință, dar nu se putuseră abține să adauge ba un coș, ba un clopoțel cu șnur decorativ, ba o giruetă. Cu toate asta, din loc în loc răsărea câte un cort a cărui proveniență magică era atât de evidentă, încât Harry nu era deloc surprins că domnul Roberts (administratorul negmagic al campingului) devenise bănuitor. Cam pe la mijlocul câmpului se înălța o structură extravagantă de mătase vărgată, ca un palat miniatural, cu un pâlc de păuni priponiți la intrare. Puțin mai încolo trecură pe lângă un cort cu trei etaje și mai multe turnulețe. Iar nu departe de el, se afla un cort cu grădină, din care nu lipseau o scăldătoare pentru păsări, un cadran solar și o fântână arteziană.

– Mereu aceiași! zâmbi domnul Weasley. Ori de câte ori ne-adunăm laolaltă, nu rezistăm tentației de-a ne da mari…”

De asemenea, vrăjitorii din carte apelează și ei la relații și la trafic de influență. Cei care sunt în grațiile ministerului fac aranjamente care să le avantajeze afacerile și copiii, iar însuși Ministrul Afacerilor Magice e părtinitor și trece cu vederea abaterile celor care au avere și putere și care, știind asta, se poartă cu strivitoare trufie față de vrăjitorii cu stare materială modestă – iar șicanările lui Draco Malfoy, fiul influenților Narcissa și Lucius Malfoy, față de copiii săraci ai familiei Weasley sunt un lait-motiv al primelor șapte volume scrise de J.K. Rowling.

Există pentru fiecare dintre noi aceleași tentații, și în lumea magică, și în cea reală, în care ne zbatem ba pentru supraviețuire, ba pentru dominare. Între marile plăceri omenești, alături de sex și de hrana gustoasă se așază și plăcerea de a-i conduce pe alții, iar asta se vede și se simte în acțiunile celor mai mulți dintre noi.

Avem sau am avut cu toții câte o bunică sau un bunic autoritar, câte o mamă sau un tată pe care l-am știut mereu de frică, câte un șef care ne-a impus prin normele de serviciu să-l admirăm sau să-l lingușim. Apropo de asta, am lucrat o vreme la un trust de presă condus de un domn care ne cerea să îi admirăm hainele elegante, luate mereu de la magazine de firmă; și apoi, peste ani, la o revistă unde ni se cerea să manipulăm întrebările din interviu în așa fel, încât răspunsul interlocutorului să cuprindă musai și niscaiva laude și omagii la adresa persoanei care fondase revista. Lucrurile erau rânduite în așa fel în atribuțiile de serviciu, încât trebuia să facem asta, altfel interviurile nu erau declarate suficient de bune și nu mai vedeau lumina tiparului așa cum nici noi nu mai vedeam ziua salariului. Se întâmplă, deci, mereu, ca orgoliile să rânduiască lumea, indiferent dacă e vorba despre lumea magică sau despre cea în care semenii noștri trăiesc cu picioarele pe pământ. Însă trufia e doar o întrebare, niciodată un răspuns. Răspunsul a fost, este și va fi, întotdeauna, același: iertarea și iubirea vindecă lumea.

Îi iertăm pe cei ce ne-au rănit și au încercat să ne umilească și îi înconjurăm cu iubirea noastră necondiționată. Rămânem smeriți, indiferent cât de mare și de luminos ne-ar fi și spiritul, și contul din bancă. Mergem mai departe pe calea binelui, oricât de puternic ar licări ispitele răului.

De câte ori citesc și recitesc cărțile Harry Potter – în cel mai frumos, mai profund și mai generos exercițiu de parenting pe care-l practic împreună cu copiii mei adorați – înțeleg de ce, într-o lume a personajelor care-ți iau ochii fiecare prin atributele lor cu totul și cu totul extraordinare, în care Hermione e viitoarea academiciană perfectă, Ron cel mai prietenos dintre magicieni, Cho Chang și Fleur cele mai atrăgătoare viețuitoare feminine din univers, Cedric Diggory cel mai arătos și cel mai priceput vrăjitor tânăr, Sirius cel mai curajos, Lupin cel mai generos, tot Harry Potter rămâne personajul pe care l-au iubit și-l vor iubi generații și generații de norocoși care l-au întâlnit între pagini de carte. Pentru că el, băiatul mereu flămând, crescut sub o scară printre păianjeni, îmbrăcat în hainele lălâi și urâte rămase de la vărul cel rău și dușmănos, rămâne bun și delicat chiar și după ce-și descoperă puterile nemăsurate. Pentru că, între ele, cea mai de preț e forța iubirii, cea mai puternică magie de pe pământ și din cer, care nu îngăduie niciodată nici trufia, nici trădarea, nici neiertarea.

De la el învăț, iar și iar, să iubesc și să cresc în lumină, fără să cad pradă tentației de-a fi trufașă. Sunt și atât. Iubesc, iert și dăruiesc iubire. Și asta e magia mea predilectă, pe care o exersez, zi de zi, fără baghetă.