Inima mea

A ramas in mine ceva ce nu s-a putut schimba niciodata. Un sambure de spaima si de neajutorare, senzatia continua ca oricine altcineva ar putea sa fie mai mult, mai bine, mai de pret sau mai de soi decat mine. Si miezul de foc si de tristete al naivitatii mele fara seaman pe lume.
Ma visez mereu in casa in care am copilarit. In noptile mele in care mi-e dat sa fiu sau sa merg catre acasa, ajung in casa aceea saracacioasa, in care am stat pana am implinit zece ani. Personaje din prezentul meu, oameni rari, insemnati, pe care nu i-am visat nicicand in visele mele de copil, vin sa ma intalneasca in casuta aceea sarmana, de pe strada Melodiei numarul 19. Cei care-au mai trecut pe-acolo imi spun ca nu mai exista casa noastra. Ca proprietarii – noi fuseseram ingaduiti cu chirie – au vandut-o, si cel care locuieste acolo a inaltat in locul ei o casa mare, frumoasa, cu etaj.
N-am avut curajul sa trec sa o vad. Pentru ca mi-e teama sa recunosc cat de copil am ramas. In versiunile mele nemasluite, sunt tot o fetita din Ploiesti, asteptand sa inceapa viata si sa vina noroacele. Undeva, sub stern, pastrez cu evlavie speranta ca barbatul pe care l-am visat, perechea mea, ursitul meu, acela care sa ma faca sa ma simt si sa fiu intreaga ca luna, perfecta ca soarele, va veni sa ma ia, sa ma treaca in brate toate pragurile fericirii.
Dar, pana atunci, joc jocuri de copil destept si le duc la bun sfarsit cu seriozitate si grija. In fiecare dimineata ma joc de-a spalatul si imbracatul papusilor. Am numai doua, si as fi vrut mai multe, dar, pe cele pe care le am le iubesc mai presus de viata mea. Seara, ma joc de-a povestile si de-a adormitul in cantec de leagan. In fiecare zi fac pe profesoara si, cel mai adesea, ma scot la tabla chiar pe mine insami. Si nu-mi dau note mari. Sunt exigenta si grava. Iar pentru atunci cand voi fi mare cu adevarat, fac exercitii de indragostire. Imi incalzesc inima pentru nesfarsita, netraita mea dragoste, si-o las sa tropoteasca nebuna in clipe peste care ceilalti trec usor cu intelesul… Cand bratul lui, intins sa-mi arate ceva intr-un peisaj, se atinge, intr-o doara, de umarul meu. Cand paharele ciocnesc cu clinchet care suna a muzica doar pentru mine, si eu ma imbat de vibratia clipei roze, desi stiu ca totul va ramane o taina stinghera a mea. Cand ma uimeste sa vad cat de lin curge mai departe viata pentru ceilalti, in timp ce mie imi poate sta inima-n loc fie si numai la o fractiune de gand cum ca,  poate, de data asta, mi se va intampla miracolul acela care nu se intampla niciodata.

Inima mea, pregatita oricand pentru dragoste… Inima mea, pregatita oricand pentru moarte… Inima mea, cantand, mereu, „Reinfloreste lemnul portii pe unde pleci, pe unde vii. In fata dragostei si-a mortii, noi toti redevenim copii”.