Cine n-a iubit niciodată o casă, o mașină, un laptop, un pervaz

De câte ori plec de acasă – de acasa din Popești-Leordeni spre acasa din Londra – simt că las o bucată din mine acolo. Oricât de temeinic mi-aș face lecțiile spiritualității, lepădându-mă de atașamente, de dependențe, de legături, știind (teoretic) că nu avem nimic și nu luăm cu noi nimic, tot simt că mă sfâșii de dor lăsând în urmă dormitorul meu înalt cu draperii mov, baia cu faianță în romburi albe și negre, televizorul Philips în spatele căruia joacă lumini pe perete și, mai ales, mai ales magnolia și trandafirii nebuni de frumusețe, de parfum, de frăgezime.

Acum, înainte să plec, am adunat trandafirii cei mai frumoși din vaze, i-am sărutat și i-am trimis vecinilor dragi, fiindcă n-aș fi putut să știu că-i las să se ofilească fără să se bucure cineva de splendoarea lor.

Iar mai nou, de când venirile mele acasă sunt însoțite de fiecare dată de câte o mașină de la Sixt – întotdeauna alta, după cum se așază sorții și programările miilor de clienți – duc înapoi mașina de unde am luat-o, în parcarea de lângă aeroport, cu inima ferfenițită de dor. Fiindcă las odată cu ea nu doar vehiculul bun și frumos care m-a purtat în siguranță, în fugă, în zbor, pe drumuri ale inimii mele, ci și amintiri prețioase pe care niciun client viitor, poate grăbit, poate nepăsător, poate cu gânduri incongruente cu ale mele, nu le va putea desluși.

Știu fiecare mașină pe care am luat-o de la Sixt – și s-au făcut, de-acum, câteva zeci – pentru că nu-mi uit drumurile, întotdeauna făcute cu rost. N-am să uit niciodată Fordul Mondeo puternic și bun, cu cutie de viteze automată, cu care am alergat prin Cheile Bicazului, în drum dinspre Cluj spre Bacău, și m-am trezit chiuind de bucurie și de înaltă uimire în fața splendorii drumului pe care nu-l programasem, ci mi-l alesese gps-ul fără să mă-ntrebe. N-am să uit Kia albă și sprintenă cu care am fost la Iași în zilele acelea, ah, ale festivalului de poezie. Iar pe Skoda asta Scala nou-nouță, în care mi-am făcut toate drumurile verii de-acum, am sărutat-o pe stâlpul de lângă portieră atunci când ne-am despărțit, cum aș fi pupat pe frunte pe cineva drag. Am plecat de lângă ea lăcrimând, știind că las acolo nu o mașină, ci drumul meu în Maramureș, cu Paul și Iza, călătoria la Buzău cu mama și cu Dara, drumurile fericite în Bucureștiul întâlnirilor mele mereu de dragoste și prietenie, emoția marelui Festival Enescu cu neasemuitele lui concerte de la miezul nopții de la Ateneu, portbagajul în care-au fost cărți, rochii frumoase, costume de baie pentru vacanța la mare, sticlele de vin atât de bun, încât e fără seamăn pe lume, de la Domeniul Coroanei Segarcea, și cele goale, pe care le-am umplut cu aghiasmă de la Ghighiu sau de la Biserica dintr-un Lemn, oglinda retrovizoare, în care m-am uitat la mama cum îmi face cu mâna ei mică…

Am lăsat o vară întreagă într-o mașină, și acum mi-e dor de amândouă.

Poate că par caraghioasă. Poate că unora le-aș putea părea netoată de-a dreptul – fiindcă destăinuirile oneste ar trebui făcute doar în fața celor în a căror iubire te încrezi sută la sută. Dar eu scriu cu o mână pe taste și cu cealaltă pe inimă și spun oricui stă să m-asculte că asta simt. Iar cine n-a iubit niciodată o casă, o mașină, un laptop, un pervaz să ridice piatra și să lovească primul în inima mea plină de doruri ilicite și absurde.