Arta fugii

Nu mă pot opri din alergătură. Trăiesc contra cronometru. Îmi planific întâlnirile şi treburile împărţind orele în sferturi, şi sferturile în felii meschine de câte cinci minute. Cu toate astea, deşi mă străduiesc să sistematizez cât mai bine programul, întârzii constant la mai toate întâlnirile. Apoi mă simt prost şi-mi cer scuze şi la venire şi la plecare, şi totul se îmbâcseşte de un gust amar, de care nu sunt în stare să scap întreaga zi.

Întârzii să ajung la birou, şi să plec de la birou. Întotdeauna când sunt pe drumul de plecare cineva mă opreşte şi mai vrea să îmi spună ceva în ultima secundă, iar eu nu am puterea să zic Nu. Mă gândesc, de fiecare dată, că am să recuperez pe traseu, mergând cu viteză, încălcând vreo două reguli de circulaţie. Dar nu recuperez decât foarte rar, nepermis de rar…

Copiii mi-i cresc sub imperiul grabei. Le spun să se grăbească atunci când îi culc şi atunci când îi urc în maşină. Atunci când le fac baie şi atunci când îi chem la masă. Întârzii şi când îi iau de la şcoală. Şi când îi duc. Iar eu mă grăbesc întotdeauna, chiar şi în puţinele ocazii când ar trebui să sed în tihna. Dacă ajung vreodată la masaj – dar asta mi se întâmplă din ce în ce mai rar – selectez bucăţi din corp pe care le tai de pe lista răsfăţului şi le amân pentru altă dată. „Astăzi nu-mi faceţi decât spatele”- spun, cu părere de rău, dar cu ochiul pironit pe cadranul telefonului, care-mi arată ora. Şi, da, dacă tot mi-am amintit, telefonul îmi sună absolut în neştire. Se suprapun apelurile unul peste altul, iar eu sunt sfâşiată în dilema de-a răspunde doar numerelor cunoscute sau doar celor pe care nu le cunosc. Cea dintâi variantă îmi pare mai politicoasă, dar mai ineficientă. Dacă ştiu cine m-a sunat, pot să revin mai târziu cu un telefon. Dar întârzii mereu să sun înapoi… Îmi propun, aşadar, să răspund doar numerelor necunoscute. Dar, pentru că m-am prins că nu mă sună niciodată cineva care să-mi ofere ceva, m-am învăţat să nu mai răspund nici la acelea.

Sunt obosită de atâta goană. Muncesc și alerg încontinuu, zi și noapte, și doar din când în când, în câte un miez de duminică, mă opresc ca un scufundător care se ridică la suprafață pentru o gură de aer. Și atunci, după ce respir, zâmbesc puțin, ca să nu uit cum se face.

Nu stăpânesc arta fugii şi, deşi odinioară o apreciam în plan muzical, a ajuns să-mi fie antipatică şi acolo. Nu ştiu unde am greşit şi am lăsat caruselul să ia viteza asta care mă ameţeşte. Şi cel mai tare mă sperie că nu mai ştiu cum să-l încetinesc sau cum să-l opresc măcar din când în când. Şi, pe deasupra, în zadar aş striga după ajutor, când ştiu că numai eu mai pot opri ceva ce doar eu am început.