„Am făcut un copil în primul rând pentru că mi-am dorit să rămân împreună cu bărbatul acela”, i-a spus doamna de la masă de alături prietenei alături de care lua, ieri, prânzul. Iar interlocutoarea ei i-a pufnit în nas: „De parcă ar funcţiona vreodată reţeta asta!!!”
În zilele astea, în care presa mondenă comentează felul nebunesc în care femeile lui Cristi Borcea se întrec în a-i face copii, cu sau fără voia lui, dar întotdeauna cu spermatozoizii săi de aur, ajunși marfă de contrabandă, o asemenea discuție e mai actuală ca oricând.
Eu însămi am făcut-o pe Iza înainte de a fi căsătorită și fără să știu- sau să-mi pese- dacă voi mai fi căsătorită vreodată, iar de-a lungul vieții am plătit ceva pensii alimentare pentru copiii iubiților mei, așa că asta e o conversație pe am purtat-o şi eu, de mai multe ori, cu prietenele mele. Ne-am întrebat adesea dacă un copil poate convinge doi oameni să rămână împreună, dacă îi face pe cei doi părinţi să fie mai fericiţi şi mai decişi în relaţia lor, şi dacă, într-adevăr, un copil poate să funcţioneze ca instrument de putere asupra partenerului de cuplu.
Cunosc multe femei care au făcut copii dorind să-şi convingă iubitul să le aleagă pe ele ca partenere de viaţă. Imprecația splendidă a lui Meredith din Anatomia lui Grey, „pick me, choose me, love me!” a căpătat în cazul lor alte sunete, mai gânguritoare. Femei care, deşi nu dădeau în clocot de ispita maternităţii, au considerat că va fi mişcarea decisivă care le va aşeza fericirea pe roate. Eu nu ştiu, însă, nici măcar un singur caz în care tertipul să fi funcţionat eficient. Bărbatul indecis nu s-a îndrăgostit brusc de femeia care i-a făcut copilul, chiar dacă, uneori, s-a îndrăgostit iremediabil de copil. Totuşi, iubirea pentru urmaşi nu funcţionează la infinit ca liant al unui cuplu dezlânat…
Ştiu şi cupluri în care povestea de dragoste a avut ceva scântei la început, dar, cu timpul, s-a deteriorat, iar copilul făcut din dorinţa comună a devenit instrument de şantaj după despărţire. Foste neveste revendică avantaje materiale zdravene la divorţ, ameninţând că vor creşte copilul în ura şi-n duşmănie faţă de tatăl care, dintr-un motiv sau altul, a ales să plece. Foşti soţi trăiesc şi acum de pe urma nevestelor bogate pentru că, de ochii lumii şi ai copilului, femeile care i-au lăsat pentru cine ştie ce motiv preferă să păstreze o relaţie amiabilă. Iar preţul pe care foştii lor bărbaţi îl cer este unul în bani. Uneori, bărbaţii aleg să plece dintr-o familie în care nu se mai simt fericiţi. Uneori, femeile decid să renunţe la un mariaj care le îngrădeşte, sau le umileşte, sau le face să se simtă condamnate la eternă blazare. Copiii suferă întotdeauna când părinţii nu mai pot rămâne împreună, dar, în mod categoric, suferă cel mai mult atunci când sunt transformaţi în arme ale unui război pe care ei nu îl înţeleg.
Şi, totuşi, asta se întâmplă aproape de fiecare dată într-o despărţire, nu-i așa?…
Pingback: Copiii ca instrument de putere – Femei de 10