„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Nu vreau soare, nu vreau lună, vreau pupic de noapte bună…

de

Mergem la spectacole ca să ne regăsim sufletul. Plecăm buimaci în căutarea întâmplărilor artistice sau a frumosului de pe pământ ca să ne dezmorțim emoțiile și să ne amintim de lucrurile simple și esențiale pe care le-am știut cândva, dar le-am acoperit cu straturi groase de reguli, de obligații, de îndemnuri către compromis pe care le-am luat în serios. Prea în serios.

Spectacolul Animale colorate al Mirelei Retegan mi-a amintit mai mult ca oricare dintre spectacolele ei minunate că nu există nimic mai de preț decât timpul petrecut lângă copiii noștri. De la primele scene a pogorât peste noi o fericire ca o vrajă… Am râs, am aplaudat, iar copiii au dansat ca nebunii. Iar cântecul splendid pe care fetița Zurli l-a cântat cu lacrimile alunecând pe obraz,- Cântec pentru Maya cu refrenul său „Nu vreau soare, nu vreau lună, vreau pupic de noapte bună”- mi-a răscolit toate emoțiile, toată dragostea fără seamăn pe lume pe care le-o port copiilor mei și, recunosc, mi-a readus în minte toate greșelile pe care le-am făcut și pe care mă lupt să le răresc până când se vor evapora în ceața amintirii. Pentru că am fost și eu de nenumărate ori prea grăbită, prea absorbită de treburi, prea nervoasă sau prea obosită ca să-i mai ascult cu tot sufletul, ca să le citesc povestea de seară, ca să le spun că îi iubesc înainte să adoarmă sau înainte să leșin de somn. Pentru că i-am certat, uneori, pe nedrept, doar fiindcă vreun prost de adult mă certase ori mă supărase pe mine, pentru că am uitat să-i încurajez clipă de clipă și uneori, am strâmbat din nas la realizările lor ca mama lui Gru din Sunt un mic ticălos. Pentru că le-am cumpărat jucării și haine crezând că o să înlocuiesc astfel jocurile și bucuriile pe care voiau să le trăim împreună sau le-am zis „Sssst!, acum vorbesc la telefon, liniște!”, deși la telefon era un om străin și ei sunt și vor fi mereu suflet din sufletul meu.

Am văzut mulți părinți cu ochii în lacrimi la cântecul compus de Cornel Sorian, pe versurile Mirelei Retegan, pentru Maya și pentru toți copiii noștri. Aceiași părinți care, în momentul promisiunii, făcute, după regulile năstrușnice ale găștii Zurli, cu degetul pe nas, s-au bucurat să-și poată reînnoi promisiunile față de copiii lor.

Un spectacol bun, fie el sofisticat și dramatizat după texte de Nobel, fie un spectacol pentru copii și părinți, plin de lumină, de suflet, de bunătate, e ca o ședință de psihoterapie cu efecte durabile. Descoperi ce te-a durut și ce vrei să schimbi în tine. Iar la spectacolele Mirelei Retegan găsești mereu și căile bune pentru ce ai de rezolvat în relația cu copilul tău și le pecetluiești cu promisiuni curate, frumoase, imposibil de încălcat. Pentru că descoperi, într-o atmosferă în care totul e plin de generozitate, de bunătate, de suflet – iar asta se poate vedea pe de-a-ntregul în fotografiile care au surprins chipuri și zâmbete – ce contează cu adevărat într-o viață de om și, miraculos, ce poți face pentru copilul tău ca să crească fericit.

P.S. Am furat câteva fotografii de pe pagina oficială a Găștii Zurli.  Mirela m-a invitat pe scenă când încă nu-mi ștersesem lacrima de drag și de bucurie, iar eu nu m-am dezmeticit din emoție și din recunoștință nici până azi. Dar vreau să vă mai spun ceva: nu există nicio virtute mai aleasă decât bunătatea. Degeaba avem studii și talente, degeaba ne considerăm sau chiar suntem mai culți, mai înțelepți, mai abili, mai agili sau mai frumoși decât ceilalți, dacă nu putem dubla toate calitățile noastre cu bunătate – așa cum o face, în văzul lumii, Mirela Retegan – toate sunt în zadar. Mulțumesc, Mirela, tu ești antrenorul părinților și antrenorul inimii mele! Și… La mulți ani pentru Maya! 🙂

 

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Guilty.

    Daniela 21 mai 2016 22:22 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title