Lucruri groaznice pe care le-am făcut

În șirul de lucruri groaznice pe care le-am făcut în viața mea am adăugat astăzi pe catastif ceva ce uitasem cu desăvârșire sau, mai exact, așa credeam, că am uitat…

…

Mă apropiam de finalul volumului al patrulea din seria Harry Potter, Pocalul de foc, pe care-l citesc împreună cu Iza, fetița mea cea mică, într-o frenezie care ne-a adăugat nu doar lumini strălucitoare în suflet, ci și cearcăne sub ochi. De câte ori prindem o oră liberă, mai citim câte trei, patru capitole, iar seara, nu lăsăm cartea până când nu ne ia cu amețeală de la nesomn. Iar azi dimineață, primul lucru pe care l-am făcut când ne-am trezit – așa, mai târzior –  a fost să ne repezim și să citim ultimele șase capitole ale cărții, cu înfrigurarea celor care vor să afle finalul unei povești incredibile.

Nu știu dacă sunteți sau nu fanii poveștii scrise de J.K. Rowling, dar eu devorez, volum după volum, cu o plăcere și o fascinație pe care nu le-am mai simțit de multă vreme. Am început dintr-o joacă, la rugămintea Izei care avea nevoie de ajutor ca să poată parcurge toată seria, căci ea citește mai încetișor și i-ar fi luat, probabil, un an, doi, ca să citească toate cărțile, lecturând în ritmul ei. Așa că m-a rugat să citim alternativ, ea o pagină și eu 20, într-o ștafetă a bucuriei care ne face să fim, pe rând, cititor și ascultător.

Mă credeam prea mare pentru povestea asta. Văzusem unul sau două dintre filmele făcute după carte și le catalogasem drept filmulețe simpatice pentru copii și adolecenți. Nu mă așteptam la mari revelații. Ele au venit, însă, pe neașteptate, așa cum se încăpățânează să vină miracolele.

Pentru mine, Harry Potter este parabola perfectă a lumii în care trăim, în care unii și-au găsit rostul și drumul spre evoluție spirituală – vrăjitorii -, în timp ce alții s-au născut și au ales, sau nu au ales, să rămână încuiați. O lume în care prejudecățile ne împart în caste, dar viața se răstoarnă atât de frumos, încât să ne aducă aminte că nu ești ceea ce te naști, ci ceea ce alegi să devii. Fie că ai venit pe lume într-o familie de încuiați – dar tu ai primit darul minunat al vrăjitoriei, chiar dacă ceilalți, din familii cu sânge-pur, te jignesc spunându-ți că ești un fel de corcitură și te poreclesc sânge-mâl-, fie că ai avut un părinte căpcăun sau uriaș, iar ceilalți cred că asta te face obligatoriu rău, hoț, necinstit, fie că o vrajă rea te-a pedepsit să devii fără voie vârcolac, până la urmă nu contează decât faptele tale și felul în care alegi să slujești lumina. Mai presus de orice descendență stau puterea și dorința de a învăța și de a evolua…

În Harry Potter parabola se desface în straturi-straturi, pentru cine are urechi de văzut și suflet de-nțeles. Am găsit până și omoloaga mișcării feministe care mi-e mie atât de dragă și atât de apropiată, încât știu pe de rost toate prejudecățile îndreptate împotriva ei și felul în care oamenii își găsesc motive să râdă de feministe. Hermione a decis să se revolte și să arate lumii că spiridușii de casă, cei care găteau, făceau curat în case și palate, spălau rufele și îngrijeau copiii stăpânilor vrăjitori – stăpâni care îi și altoiau sau pedepseau după pofta inimii pe spiriduși – trebuie eliberați de această servitute obligatorie a treburilor domestice. „Dar lor le place să facă curat și să gătească fără salariu pentru cei puternici!”, i s-a răspuns micii revoluționare. „Asta e menirea lor pe pământ și îi umple de bucurie!”. „Nimeni nu i-ar mai iubi dacă s-ar împotrivi destinului lor și ar cere să fie luați în seamă mai mult sau, Doamne ferește, remunerați pentru munca lor de acasă”. „Ei sunt iertători, nu se supără când stăpânii îi bat, știu că au greșit!”, i-au zis ceilalți, încercând s-o facă să se simtă prost și pe ea, inițiatoarea mișcării de eliberare, dar și pe spiridușii care dădeau semne că da, nu e tocmai corectă lumea magică. „Doar spiridușii urâți, pe care nu-i iubește nimeni și nu-i vrea niciun stăpân puternic în casa lui se apucă să se revolte” – le-au cam zis…

Am mai descoperit în paginile volumelor din saga Harry Potter că până și presa vrăjitorilor e flămândă de senzațional și ziariștii înfloresc groaznic adevărul, ajungând să deturneze faptele atât de mult, încât nu mai seamănă deloc cu realitatea. Că și vrăjitorii puternici fac, din când în când, exces de orgolii. Că învățătorii buni știu că amintirile care dor nu trebuie lăsate acolo și ascunse sub vreo vrajă de somn liniștitor, ci împărtășite cât mai curând, ca trauma să nu devină o rană adâncă, greu de dezvelit și vindecat peste ani. Și că universul, divinitatea, maeștrii vrăjitori, oamenii aleși au, obligatoriu, un simț al umorului care te face să găsești motive de râs sau ironie fină față de orice realitate încâlcită care-ți apare în cale. Râsul vindecă. Râsul salvează. Zâmbetul înnobilează.

Dar nu asta voiam să spun, ci doream să mărturisesc o faptă cumplită de care mi-am amintit azi… În timp ce parcurgeam cu înfrigurare ultimele pagini ale volumului patru din seria Harry Potter, pagini captivante, pline de mare emoție și care oferă un final cu totul și cu totul neașteptat, m-am gândit cum ar fi fost să îmi lipsească ultimele file. Să le fi rupt cineva și eu să rămân așa, cu povestea în aer și cu sufletul disperat și neputincios să afle atunci, pe loc, când abia îmi struneam răbdarea nărăvașă, care a fost deznodământul intrigii uluitoare. Și mi-am amintit, în frenezia lecturii, o faptă oribilă pe care am comis-o pe când eram elevă prin clasa a șasea sau a șaptea. Îndrăgostită fiind de volumul al doilea din Cireșarii, dar neputând să am propria mea carte pe care s-o citesc și recitesc după pofta inimii mele de adolescentă visătoare, căci, în anii aceia, cărțile bune erau marfă rară și n-o obțineau decât cei cu pile mari de tot, am decis să rup din toate cărțile din biblioteci câte un smoc de pagini și să-mi construiesc așa, din foi rupte și furate din bibliotecile publice ale Ploieștiului, propriul meu volum Castelul fetei în alb.

Am priceput de pe atunci că fac ceva rău, dar nu m-am putut abține în fața ispitei de-a avea cartea mea, pe care s-o citesc mereu… Totuși, în timp, am constatat că volumul meu cârpit, în care nici măcar nu reușisem să adun chiar toate paginile, nu-mi aducea nicio bucurie, ci îmi amintea de suferința pe care trebuie s-o fi simțit cei care, ca și mine, doreau să citească volumul iubit și-l împrumutau de la bibliotecă, însă, acasă, după ce se lăsau cuprinși de vraja minunată a lecturii cădeau în hăuri de conținut la fel de mari precum prăpastia pe marginea căreia Laura, fata visătoare din Cireșarii, se oprea cu mâna întinsă spre mesajul de dragoste… Mi-i imaginam plângând de ciudă și obidă, încercând să afle de unde altcumva ar putea afla ce s-a întâmplat mai departe sau renunțând pentru totdeauna, din cauza mea, la lectură.

Am ascuns volumul acela obținut într-un mod absurdo-ridiculo-mișelesc într-un fund de bibliotecă și nu l-am mai deschis niciodată. Și am ascuns și amintirea faptei mele urâte într-un cotlon de memorie, acolo unde am aruncat și alte fapte îngrozitoare precum cele pe care le mărturisesc acum, cu speranța că-mi vor fi măcar pe jumătate iertate:

Am împrumutat volumul de Poeme Alese ale lui Francois Villon de la o colegă și apoi i-am spus în față că nu e la mine când mi l-a cerut înapoi. Am împrumutat – doar pentru câteva anotimpuri – bărbatul unei vecine și, tot așa, i-am spus fâstâcită că nu știu nimic, când m-a întrebat dacă am vreo legătură cu absențele lui. Am furat 100 de lei din poșeta mamei mele și i-am spus că i-am găsit în drumul spre grădiniță, fiindcă îmi doream să creadă despre mine că am contribuit la cheltuielile casei. N-am citit Frații Jderi, deși sunt absolventă de filologie și aș fi putut ajunge prima profesoară de limba română care n-a citit cartea despre care trebuie să predea. I-am trimis primului meu soț citația de divorț prin poștă, fără să am curajul să vorbesc cu el despre asta, dinainte. Am renunțat la povestea de dragoste abia începută cu un băiat extrem de sensibil și de bun, de la noi din cartier, doar pentru că era foarte scund și avea acnee, iar colegele mele de școală au râs de mine după ce ne-au văzut împreună. Le-am spus, zi de zi, copiilor mei, că va fi bine și în țara noastră și că ne vom putea îndeplini visele și aici. Mi-am vândut rochia pe care am purtat-o când m-am căsătorit cu Paul și, din banii aceia, am pus benzină. Am uitat peștii în mașină, în borcanul în care îi pusesem să îi luăm cu noi în concediu la munte, iar peștii au murit de frig peste noapte. Nu mi-am putut salva revista și am închis-o. Am iubit, nebunește, doi bărbați în același timp. Și niciunul nu m-a meritat.