Am aşteptat metroul în staţie cu emoţia aşteptării de acum douăzeci de ani, când plecam către facultate cu gândul că, în ziua aceea, voi schimba lumea. Am aşteptat metroul în staţie privind uimită în stânga şi-n dreapta, studiind reclamele colorate, televizoarele pline cu promo-uri anunţând filme cu mari dezastre sau cu mari iubiri, ca şi cum aş fi venit dintr-o ţară străină. Ca şi cum aş fi fost o extraterestră uimită, străduindu-se să nu atragă atenţia vietăţilor din jur. Şi, după câteva minunte lungi, metroul a oprit aşezându-şi o uşă chiar în faţa mea, făcându-mi cu un ochi verde, care-mi clipocea cu subînţeles. Mă uitam la clipirea lui, tulburată, încântată, şi probabil că aş fi rămas acolo, pe peron, dacă nu s-ar fi întins din spatele meu o mână de pământean deprins cu noima călătoriei subterane şi n-ar fi strivit cu arătătorul chiar irisul strălucitor al ochiului de sticlă. De supărare – sau poate doar în semn de recunoaştere – metroul şi-a deschis larg poarta şi, fără vreo ceremonie, m-a primit.
Urmează staţia Constantin Brâncoveanu, cu peronul pe partea stângă – s-a auzit vocea metroului, declanşând şedinţa de hipnoză. Iar eu am început să-mi amintesc, ca dintr-o altă viaţă. Ca din mai multe vieţi, parcă toate trăite acolo, jos, în tuneluri. Uite staţia mare, frumoasă, în care bărbatul fără de care nu mai puteam să trăiesc m-a rugat să merg mai departe cu el, fără să-mi spună că va coborî, singur, la staţia următoare. Uite peronul acela îngust, în care am stat de-atâtea ori, între două trenuri, între două lacrimi, încercând să înţeleg cum de m-am putut îndrăgosti atât de amarnic, înfruntând legile pământului, încălcând legea Domnului şi a domnului meu de acasă. Şi iată şirul acela de scaune în care am stat de atâtea ori, senini, ţinându-ne de mână, vorbind despre eroii greci ai mitologiei, povestindu-ne unul altuia iubiri de zei. Temându-ne pentru examenele de mâine, dar niciodată pentru dragostea de fiecare zi. Fără să ştim că vor veni alte trenuri care să ne ia şi să ne ducă departe unul de celălalt, cu voia, cu bucuria, cu frenezia noastră deşartă.
Uite bolta aceea sub care ne-am sărutat de rămas bun, iar eu am trăit câteva luni cu gustul sărutului pe buze. Un gust pe care îl simt iarăşi acum, când trenul îşi ia din nou avant să plece, smulgandu-mă de lângă mine, deşi sunt atât de frumoasă, şi am chipul şi inima fără nicio dâră de rid… Şi uite ceasul pe care îl uram fiindcă-şi sclipea secundele care ne-apropiau despărţirea, ducându-ne pe unul înspre gară, pe celălalt spre un liman însingurat…
Cobor la un capăt de linie, cum aş coborî la un capăt de viaţă. Mă trezesc din hipnoză ştiind, de-acum, că am fost cândva atât de tânără, atât de fragedă, încât să cred că, dacă pleacă o iubire, va veni alta. Că, dacă stai cuminte pe un rând de scaune, se va aşeza lângă tine un om bun, care să te ia de mâna şi să te invite într-o călătorie către eternitatea iubirii. Şi că, dacă alergi după un tren care a plecat luând cu el speranţele tale, s-ar putea, dacă ai curajul să înfrunţi întunericul şi limitele neputinţelor tale, să reuşeşti să îl prinzi, chiar de te vei căţăra în el cu trupul şi gândul însângerate de-atâtea obstacole…
Aş mai sta aici… Dar simt că trebuie să urc către lumea de afară. Mă arde obrazul meu neted, dezvăţat de riduri. Şi-mi zvâcneşte în piept un tic-tac de ceas care-mi spune că e timpul să mă trezesc cu adevărat. Oricum, trenul care-a oprit lângă mine are ochiul acela verde, de lumină, înecat în lacrimi. N-aş îndrăzni să-l apăs. Poate în altă zi. Poate în altă întoarcere la tinereţea mea.
