Cu mâinile noastre

Mai ştie cineva să ţeasă stofe, să tricoteze sau să croşeteze haine sau mănuşi? Mai stă cineva să coacă pâinea zilnică la cuptor sau să facă şerbet? Ce s-a întâmplat cu noi de nu mai apucăm să facem nimic cu mâinile noastre?

Am văzut zilele trecute o femeie care tricota în faţa unei porţi, bucurându-se de razele unui soare prea curajos pentru anotimpul nostru. Tricota cu foc, aproape fără să se uite la bucata de pulover care-i curgea din andrele. Doar din când în când cobora ochii peste cocoloşul de lână colorată şi apoi şi-i ridica, mulţumită, ca să privească din nou către drum. Iar eu mi-am amintit cu nostalgie, cu emoţie, de anii în care tricotam eu însămi, fericită să-mi pot adaugă un pulover sau un fular la săraca mea garderobă.

În anii de şcoală, noi, fetele, învăţam la atelierele de lucru manual să tricotăm şi să croşetăm, în vreme ce băieţii făceau traforaj. Nu erau activităţi opţionale, ci obligatorii. Eram împărțiți brutal și îndesați în rolurile noastre de gen, trimise noi, fetele la gherghef și băieții la atelierul de reparații, fără să ne întrebe nimeni dacă nu vrem să facem altfel. Primeam note la sfârşitul trimestrului, deci trebuia să ne străduim, căci am crescut și în groaza de competiție.

Dar se pare că nu toți suntem făcuți pentru migală… Sunt cât se poate de convinsă că nu mai traforează nimeni în zilele noastre – cu excepţia vreunui meşter popular din cine ştie ce sat uitat. Iar eu, care ştiam să fac din picioruşe milieuri de pus pe mobilă şi guleraşe croşetate pentru înfrumuseţat rochiile cenuşii, – dintr-un şnur pe care îl coseam apoi pe o pânză, montându-l într-un fel de pânză de păianjen- , abia mai cos câte-un nasture, o dată la câteva luni, deși, recunosc, câteodată îmi vine să arunc toate cărțile și să mă apuc de cusut.

Cu siguranță, mi-e dor de şerbetul de fructe pe care mi-l dădea bunica într-o linguriţă cufundată într-un pahar cu apă rece. Şi de dulceţurile delicioase pe care ţi le servea oricine atunci când îi călcai pragul, pentru că în orice casă gospodinele (care presupun că stăteau mai mult pe acasă atunci) făceau dulceaţă şi cumpărau seturi frumoase de farfurioare de cristal. Mi-e dor și pentru că azi mă scutur îngrozită de tot ce conține zahăr și, dacă mi-ar da, probabil n-aș mai mânca… Toate amintirile mele din anii aceia nu-şi mai găsesc alean în vremurile de azi.

Copiii mei mă privesc uluiţi când le povestesc de copilăria mea cu andrele şi dulceţuri, cu traforaje şi milieuri de pus sub bibeloul de pe televizor şi oftează, cu subînţeles, cu drag, cu-n soi de milă. Însă mie mi-e dor de lucrurile făcute cu mâinile noastre. I-aş tricota soţului meu, din dragoste, un pulover.

Le-aş face şi copiilor adoraţi nişte şerbeturi. Dar, iertaţi-mă, nu mai ştiu, nu mai pot, nu mai sunt în stare…

Ce mai faceţi cu mâinile voastre? Pulovere? Fulare? Rochii croite în casă? Dulceţuri? Şerbeturi? Cozonaci? Curăţenie? Ordine? Dezordine?…

P.S. Iertați-mă, n-am găsit altă poză pentru ilustrație mai potrivită decât asta – care mi-a dezvăluit o nuanță a dorinței mele de a tricota un pulover la care nu mă gândisem, inițial! 🙂 🙂 🙂