Ce-mi place cel mai mult la soțul meu

N-am să scriu un articol romantic de Dragobete, nici de dragul sărbătorii românești și nici măcar al faptului că ziua de Dragobete este ziua în care eu și Paul ne-am îndrăgostit unul de celălalt, acum 13 ani. Numai că noi ne-am îndrăgostit așa, hodoronc-tronc, fără să avem habar ce dată este-n calendar, ca să nu mai spun că, acum 13 ani, se vorbea mult mai puțin decât astăzi despre Dragobete.  În plus, eram plecați în lume, la Veneția, iar acolo carnavalul cu măști strălucitoare și pelerine de catifea te ducea cu gândul la orice altceva decât la o sărbătoare populară românească.

Dar mi se pare o zi bună să fac un bilanț al lucrurilor care s-au așezat cu noimă și cu bucurie între noi și par să rămână acolo, neclintite, de atâta vreme.

Îmi place că, împreună, părem întotdeauna frumoși. Luați separat, probabil că fiecare dintre noi poate trece complet neobservat. Dar împreună avem ceva care ne accentuează frumusețea, suntem zvelți și tineri împreună, și asta mă face să mă simt bine și la locul potrivit alături de el.

Prețuiesc enorm faptul că îmi dă libertate. Știu că, de obicei, bărbații își revendică mai mult valoarea libertății în cuplu, ei vor să iasă cu prietenii, să aibă independență, să nu fie întrebați unde merg și de ce. Eu prețuiesc faptul că Paul, care are, la rându-i, toată libertatea din lume, mă lasă și pe mine să plec, să vin, să revin, când și unde doresc, chiar și în câte un vis ilicit, fără să mă simt îngrădită vreodată. Simt în felul lui de-a se purta cu mine nu doar înțelepciunea și siguranța de sine, ci și reverența lui în fața firii mele de artistă.

Sunt recunoscătoare până la cer și înapoi pentru devotamentul lui față de copiii mei, doar ai mei, pe care îi iubește și, uneori, îi slugărește – cu drag, cum fac părinții cei mai buni – la fel cum o face pentru copiii lui, doar ai lui. Și fără să facă nicio diferență față de copilul nostru.

Iubesc firea lui de om simplu, curat, fără ascunzișuri, coborât din munții Maramureșului către așezările sofisticate ale marilor orașe, fără ca asta să adauge vreo viclenie citadină felului său de-a fi. Și, mai ales, iubesc simplitatea sa juxtapusă unei viziuni nobile de artist, care se manifestă în orice ar face el pe lume, și atunci când reașază frumusețea lumii în fotografiile sale uimitoare, și când îmi povestește cum se vede răsăritul aurind acoperișurile Londrei în drumul lui spre cine știe ce serviciu, și când îmi pregătește o cafea în cana mea cu îngeri pictați.

Îmi place că vorbim mereu aceeași limbă. Și când vorbim românește, și când vorbim englezește, și când constatăm că limbajele iubirii noastre – felul nostru de a ne dărui timp, cuvinte, gesturi, daruri sau atingeri –  sunt aceleași, mereu reciproce și ușor de înțeles. Limbajele acelea simple, fără hâr și mâr, fără „stai să vezi” și „parcă nu-i așa”. Limbajele iubirii generoase.

Ador faptul că atunci când Paul spune un lucru, acela se întâmplă. Cuvintele lui, mai puține decât ale tuturor celorlalți oameni din jur, atârnă adânc și reverberează în tot universul. Când spune „Te iubesc”, mă iubește. Când spune „Voi face asta”, știu sigur că se va împlini. Când promite ceva, promisiunea lui e cuvânt sfânt. Iar asta, într-o lume a marilor, frecventelor, nepoliticoaselor și ușuraticelor răzgândiri, îmi readuce încrederea în adevăr.

Sunt recunoscătoare pentru că este pe-același drum al credinței cu mine. Că învățăm și creștem împreună. Că ne-ntâlnim uneori în rugăciune și adeseori în meditații. Că știm unde să găsim rezolvarea și răspunsurile divine. Că facem theta healing amândoi. Că avem aceleași credințe. Și aceleași gusturi – la vin, la drumuri și la muzică.

Că e ucrainean și-mi spune te iubesc în limba pe care el și părinții lui o vorbesc acasă, în Poienile de sub munte ale Maramureșului. Că se roagă, tăcut, pentru Ucraina. Că știe că totul va fi bine, în lume și în dragostea noastră, și că mă face să îl cred și să pot să merg mai departe către ziua de mâine și către sfârșitul timpurilor și al universului.

Că el crede în Dragobete și în sărbătorile iubirii, chiar și atunci când eu mă îndoiesc de ele.

Că el crede în noi mai mult decât cred eu. Iar asta poate să fie de ajuns pentru o mare dragoste.