De când, molipsită de la pasiunea fetiței mele mai mici, Iza, urmăresc emisiunile dedicate supraviețuirii în condiții extreme, mi-am regândit complet prioritățile. Într-un exercițiu de empatie profundă și absurdă, deopotrivă, mă trezesc că mi-e sete și mi-e frig, sunt istovită de drumurile străbătute numai pe jos și mă îngrozesc pericolele care pândesc după stativul camerei operatorului de televiziune. Adesea, lăcrimez când concurenții primesc semne în vis de la cei dragi, a căror evocare îi motivează să reziste mai departe în greaua încercare, fie că e vorba de copii, părinți sau iubiți rămași acasă la mii de kilometri distanță, fie de rude sau prieteni dragi plecați spre alt soroc.
.
Dincolo de partea de divertisment a activității mele – că, până la urmă, tot în puful canapelei stau și mă uit la televizor, oricât de mult m-aș implica eu emoțional – mă pomenesc recapitulând odată cu concurenții exercițiului de supraviețuire greșelile pe care le facem în fiecare zi, prea învățați să credem că ni se cuvine tot ce avem în existențele noastre care sunt de lux, chiar și atunci când ne văităm că n-avem tot ce ne-am dori. Jur, odată cu ei, să nu mai risipesc timpul, atât de prețios, pe nimicuri, și să mi-l petrec alături de cei pe care îi iubesc – pentru că tot felul de fiare hămesite pândesc de după copacii junglei prin care ne ducem, cu toții, la capăt, drumul fără busolă. Nu vorbind la telefon, ci privindu-mi copiii în ochi, căci dacă ar fi să mai am la dispoziție doar câteva zile, ore sau clipe, nu de telefon mi-ar fi dor, ci de miracolul din ochii lor. Nu navigând în derivă pe net, ci ținându-mi de mână iubitul, căci sunt destule derive adevărate, otrăvit-înspumate, care ne-ar putea despărți unul de celălalt. Nu plângându-mă că n-am îndeajuns de mult, ci împărțind cu cei care au atât de puțin, încât, cu adevărat – și nu în timp ce își imaginează cum ar fi, uitându-se la un televizor cu ecran mare și plat -, trăiesc foamea și frigul sau arșița unei vieți care nu a fost la fel de bună cu toți.
Iar dacă până acum îmi făceam probleme că nu știu să fac nici sarmale și nici cozonaci și-mi propuneam, așa, mai fără convingere, să-nvăț, de-acum decretez onest că nu-mi mai pasă de giumbușlucurile hipercalorice ale unei vieți și-așa prea îmbuibate, ci am de gând să învăț, puteți să râdeți cât doriți!, cum se face focul, cum se curăță apa… Nu, nu rotind rotița brichetei de plastic, și nici turtind degetul manichiurat pe butonul electric ce face flacăra să țâșnească voioasă spre fundul cratiței umplute cu licoare pură de la robinet. Ci sfredelind o bucată de lemn tare într-o sanie de lemn mai molcuț sau lovind bucățile de cremene deasupra unui șomoiog de iască, ca să sară lumină fierbinte, ca să pornească viața din nou, ca să nu-mi mai fie teamă că am învățat întâi cum se fac cozonacii și n-am mai lăsat timp să pricep și cum se renaște scânteia – a focului sau a iubirii, totuna – din care am putea, cu toții, supraviețui mai departe.
De când urmăresc emisiunile dedicate supraviețuirii în condiții extreme, am învățat și să mă dau înapoia fricilor mele și să-mi observ tresăririle și frisoanele groazei, gâfâiala panicii și-a neînțelegerii (și, dat fiind contextul mărturisit, zvâcnetul indignării în fața reclamelor prea lungi, așezate în calea revelațiilor mele…) Și-apoi să mă întreb cine observă frica și cine-o ia la întrebări, întorcându-mă astfel în miezul meu de liniște și de credință, în sinele meu autentic, unde „a observa” înseamnă „a fi” și unde-mi pot aminti că suntem parte născută firesc din natură, din univers și din tot ceea ce se petrece, pe pământ și în cer, în faptă sau în gând, și, iacătă, în viață sau în emisiunile de supraviețuire la care mă uit, cum v-am spus, uimită. Prostită. Deșteptată.
