fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Mi-e dor de tine. Te aștept. Și eu.

de

E destul de greu să iubești frumos, mult, curat, generos chiar și în vremuri de noroc. Ne obișnuim numa-ndată cu binele, așa că și atunci, în ceasurile tihnite ale vieții noastre, vin peste noi tot felul de ispite sau blazări în stare să ne-abată de la splendida și monotona stare de dragoste.

Dar în ceas de criză, de grijă, de durere, de spaimă, e groaznic, groaznic, groaznic de greu să mai iubești pe cineva!

Până și pe cei apropiați de tot parcă nu-i mai poți înveli în sentimente serene, ci îi sufoci în grijă, în vigilență, în control. Iar pe toți ceilalți… îi poți urî natural, de la sine, fără pic de ezitare sau de poticneală.

Am tot citit mesaje de ură, de dispreț, de condamnare pentru cei care s-au întors acasă din zonele roșii ale virusului și care s-au înghesuit la graniță, au făcut scandal, au fugit din carantină, au mințit, au dat boala mai departe. Da, cei mai mulți dintre ei s-au purtat destul de urât… A fost și prima mea tentație, recunosc, să-i conjur să meargă înapoi de unde au venit. Dar după aceea m-am gândit că ar fi putut fi copiii mei. Frații mei. Prietenii mei dragi rămași pe-acolo fără slujbe, fără bani cu care să-și plătească chiria, fără nicio pilă la spitalul din oraș – căci niciunul dintre cei buluciți la hotar nu era director de multinațională, ci oameni fără cetățenia statului de reședință, cu câte-o slujbă sezonieră, poate chiar plătită la negru, care strângeau cu disperare ban pe ban pentru o viață mai bună. Iar lumea lor s-a prăbușit, surpată de criză, înainte de cea a cetățenilor de drept. Oameni dezrădăcinați de nenorocirea abătută asupra lumii, care s-au gândit că, totuși, există un acasă și pentru ei. Un loc către care să se tragă, să se vindece sau unde să moară, printre ai lor, sau să fie aproape de cei dragi aflați în pericol de moarte. I-am lăsa pe cei iubiți să stea în centre sordide de carantină, printre oameni bolnavi sau, dacă am putea așa, fără să ne vadă nimeni, pe ei i-am scoate, totuși, pe furiș?

Și, până la urmă, toți cei care vin acum acasă nu sunt diaspora noastră, românii plecați, de dorul cărora am plâns de-atâtea ori?

Când comunitatea din Londra a scris, în ziua alegerilor, cu lumini și lacrimi, Mi-e dor de tine, Bucureștiul a răspuns: Te aștept. Iar Clujul a spus și el, din tot sufletul: Și mie. Am uitat să le precizăm că îi așteptăm doar dacă sunt rumeni în obraji, nu le curge nasul sau chiar sunt pregătiți să își încalce, eroic, instinctele de supraviețuire. Așa, lași, speriați și cu plămânii burdușiți de boală, nu-i mai vrem. Să crape acolo, la ei.

Stăm închiși în case, scriem pe facebook, iar ceea ce simțim față de lumea de afară e doar un exercițiu de stretching lăuntric. Ni se pare că, din încordarea asta virtuală, s-a născut o claritate asupra a ceea ce ar trebui să facă sau să zică toți ceilalți. Iar dacă nu suntem de acord unii cu alții, da, putem, de data asta, să fim și agresivi, căci vremea politeții a trecut. Deciziile sunt, de-acum, pe viață și pe moarte.

Eu cred, însă, că adevărata măreție nu e să-i judeci pe cei mai slabi ca tine după nivelul tău de curaj, de demnitate și de competențe. OK, poate că noi, cetățeni aleși și îmbibați de cultură, am fi acționat mai corect din perspectivă civică decât au făcut-o cei întorși acasă buluc, mânați de teroarea unei morți neprevăzute – deși să ne ferească Dumnezeu să aflăm vreodată la nivel concret ce-am fi făcut dacă am fi fost în locul lor! Da, poate că cei ce se simt stăpâni ai tehnicilor spirituale, maeștri pe drumul iluminării, ar acționa cu mai mult calm, relaxare și nepăsare comparativ cu cei speriați – ei din două trei exerciții de respirație și meditație, și-ar spori imunitatea și și-ar oțeli chakrele. Da, însă n-ar conta decât dacă ar putea transmite calmul ăsta și sentimentul de siguranță și celorlalți, nu dacă i-ar lua peste picior pentru fricile lor. Oamenii din stradă, mai simpli sau mai complecși, se simt mai ocrotiți dacă-și cumpără o tonă de vitamina C, un bax de spirt și-și burdușesc cămările cu conserve de pește. Dar așa cum nu le cerem copiilor noștri să facă pașii la fel de mari ca noi și îi iertăm când strică jucăriile sau chiar și atunci când fură jucăriile de la copiii vecini, așa cum nu le pretindem părinților sau bunicilor noștri să fie la fel de deschiși ori de moderni în gândire precum cei din generațiile mai recente  – căci iubirea noastră le e garantată și îi privim cu milă, empatie și răbdare în aproape orice context – tot așa, pe cei ce-ncearcă să se salveze cum pot, mai demn sau mai nedemn, din situații grele, nu cred c-ar trebui să-i judecăm ca și cum ar avea puterile noastre morale, exersate, deocamdată, in vitro. Ci doar pe ale lor. Frica poate că ar trebui așezată în codul penal drept circumstanță atenuantă, în niciun caz agravantă.

Cel mai greu e să iubești în situații de criză. Să-i iubești pe cei neputincioși, pe cei lași, pe cei proști, pe cei mincinoși, pe cei păcătoși. Pe cei care-ți pun viața în pericol prin slăbiciunile sau urâciunile lor. Dar, pe de altă parte, despre asta e vorba în toate marile exerciții ale iubirii autentice. Și-n toate interpretările pildei cu întoarcerea fiului risipitor, pe care l-am chemat și l-am așteptat, chiar dacă știam că revenirea lui îi va răni și-i va îmbolnăvi pe ceilalți fii și fiice care-au stat acasă și au împărțit sărăcia cu părinții.

 

P.S. Nu știu nici eu să o fac. Dar exersez dragostea cu mai multă îndârjire decât îmi exersez toate celelalte competențe.

„Nu o pupa pe Iza!”, am răcnit ieri la soțul meu când l-am văzut făcând un gest care era, altădată, atât de firesc în casa noastră, și l-am electrocutat cu o privire fără strop de iubire. Aș vrea ca astăzi, când se va întoarce de la serviciu – pentru că toate măsurile de prevenție despre care tot vorbim noi sunt ridicole în contextul în care mai mult de jumătate dintre noi sunt obligați să meargă la birou, deși ar putea munci și de acasă, ba chiar știu o companie care nu și-a anulat nici măcar team-builduing-ul, să găsesc o formulă drăgăstoasă și blândă, echilibrată și motivantă, prin care să-i spun că-i mulțumesc că muncește ca să avem bani de vitamina C și de conserve de pește cu care să ticsim cămara, că ne e dor de el cât e plecat prin furtuna de viruși de afară, dar, când se întoarce… cam cum cânta Dracula… să stea naibii cât mai departe de copiii mei!!!

 

 

 

 

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Mult adevăr…

    Andreea 13 martie 2020 16:31 Răspunde
  • Buna ziua,Alice!
    Stii,am urmărit în această perioadă un documentar din Coreea de Sud și încercăm să înțeleg de ce ei pot si noi nu,sa vorbim cu responsabilitate de simțul civic …
    De ce ei pot si noi nu ,sa respectăm legile mai ales acum,când întreaga planetă suferă..
    Nu am vazut atata inconștiență, atata nepăsare…
    Oare ratiunea ia locul prostiei,..sau nu stiu ce sa mai inteleg.
    Si poate ajungi,tu cel ce respecți, sa ai sentimente de tot felul ,față de ceilalți ce sfidează viata!
    Sa fim solidari ,sa fim responsabili,sa iubim viata si pe cei dragi…
    E atât de greu?!

    Adriana 11 aprilie 2020 11:48 Răspunde
    • Adriana, pentru ca suntem diferiti. Intrebarea de ce ei pot si noi nu putem nu ne e de folos in nimic. De ce Nadia putea sa zboare pe barna si noi nu putem? De ce Nina Cassian vorbea in versuri si noi nu putem? De ce Jamie Oliver gateste de placere si noi nu putem? De ce unii fac fizica cuantica si noi nu putem? De ce unii vorbesc direct cu Dumnezeu si noi nu putem? E atat de greu si pentru noi, daca altii pot?
      Da, ceea ce unora le e greu altora le e usor.

      Alice Năstase Buciuta 15 aprilie 2020 19:56 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title