fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Uită cineva acuzațiile?

de

Există un sistem juridic care, teoretic, te absolvă de vină, după câte un proces lung şi istovitor, dacă acuzaţiile s-au dovedit nefondate. Şi există şi un sistem moral care te face iertat, oricât de mari şi de reale ţi-ar fi vinile. Dar uită cineva relele care au fost spuse ori, şi mai rău, făcute?

Se tot difuzează la știri cazul preotului acuzat de propuneri indecente față de un minor. Ideea în sine ne oripilează pe toți, dar eu mă uit și mă crucesc în stil complet neortodox văzând cum jurnalele îi difuzează chipul, numele, parohia, înainte să se fi lămurit în vreun fel cazul, căci preotul susține – tot la știri – că a fost o înscenare. Dacă se va dovedi, prin absurd, că așa a fost, cine-i mai spală reputația? Să nu credeți că-i țin partea în vreun fel, nu țin partea nimănui, doar mă gândesc că până la pronunțarea sentințelor am putea să fim mai discreți… Pentru că toți cei care au trecut prin câte un scandal public ştiu că, de fapt, nimeni nu mai uită acuzaţiile. În zadar ne străduim să publicăm pretutindeni sentinţele binevoitoare. Oamenii reţin ceea ce le este mai senzațional aducerii aminte. Informaţia care, la o adică, să poată declanşa o bârfă suculentă: „Nu degeaba a fost acuzat Cutare de… Chiar dacă l-au absolvit, nu iese fum fără foc”. Aşa că am reţinut cu toţii că Michael a fost pedofil, că Edmond Dantes era hoţoman, că Marius Moga a făcut plagiat şi că Albă-ca-Zăpadă era prea lacomă, şi nu s-a abţinut de la măr.

Suntem setaţi să ţinem minte relele pe care le-am auzit sau care ni s-au spus, deşi uitarea ne-ar izbăvi de multe convulsii, de multe nefericiri, de multe coşmaruri. Eu nu pot să uit cuvintele grele pe care mi le-a azvârlit cineva, cu furie sau cu dreptate, şi chiar dacă mă port ca şi cum le-aş fi uitat, neliniştile mă hărţuiesc în vis şi mă condamnă la cearcăne şi deznădejde. Răspund zâmbind şi necunoscuţilor care mă iau la întrebări, pe stradă sau în comentarii anonime pe net, dar şi celor care mă condamnă îndrăznind să mă privească în ochi. Dar apoi mă înfurii de nedreptatea care mi s-a făcut, mă prăbuşesc de durerea ameninţărilor pe care niciun duşman nu le-ar fi meritat, cu atât mai puţin cineva drag, şi înţeleg, încă şi încă o dată, că nu avem dreptul să ne jucăm cu vorbele.

Am învățat în tehnicile de mindfulness să respir adânc și să mă conectez la clipa prezentă, al cărei aer îl dăruiesc trupului meu, cu recunoștință… Dacă am face asta de fiecare dată înainte să ne repezim să spunem ceva rău, probabil că multe acuzații inutile ar fi înlocuite de tăceri, multe suferințe fără rost ar fi alinate dinainte de-a se întâmpla.

„O faptă rea o îndrepţi cu o faptă bună”, spunea Ileana Vulpescu. „O vorbă rea n-o îndrepţi cu nimic”.

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Alice, este cu mult mai pagubos, cred eu, sa tinem in noi, un lucru pe care, daca nu l- am spus la timp, chiar cu rautate, nu- l mai spunem niciodata. Protejam persoana din fata noastra, dar ne incarcam noi insine cu energia unui vulcan care mocneste mult timp in noi, care arde si mistuie. N- o sa stim niciodata cum e mai bine, dar putem sa ne intrebam- pe noi cine ne protejeaza?

    camellia 30 iunie 2017 22:02 Răspunde
    • Da, Camellia, asta e un alt mod de a vedea lucrurile, mai intelept, poate, din perspectiva indemnului de-a ne iubi mai mult si de-a ne proteja mai mult pe noi insine. Ideal ar fi sa existe un drum de mijloc, o cale a vorbelor si faptelor nobile pentru toti. Nu vreau sa cred ca o vorba rea pe care n-o spun se intoarce impotriva mea, poate ca se sublimeaza in ceva bun, intr- dovada de generozitate care ma va face sa ma simt mandra, nu sa ma simt o fraiera ca n-am injurat si eu… Sigur, sunt un milion de situatii… Te imbratisez!

      Alice Năstase Buciuta 1 iulie 2017 0:58 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title