fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Cel mai rău lucru atunci când îmbătrânești

de

Nu ridurile și urâțirile, nu lipsa agilității, devenită, cu timpul, împietrire sunt suferințele cele mai mari ale îmbătrânirii. Nu retragerea din profesia dragă, nu uitarea altora venită ca un val peste noi sau propria uitare așternută ca o ceață peste minte. Și nici măcar bolile care vin odată cu trecerea anilor și cu așezarea suferințelor noastre în oase, în gând, în lipsa de speranță nu sunt cele care fac din bătrânețe o pedeapsă prea greu de îndurat.

Ci pierderea, rând pe rând, a lumilor din care am făcut parte. Lumi pe care le-am clădit din iubire, pe care le-am păstrat ca pe marile noastre comori.

Căci poveștile noastre de dragoste, de loialitate, de prietenie, de apartenență sunt universuri întregi de frumusețe din care ne hrănim sensul vieții. Sunt sanctuare ale speranței de unde ne luăm puterea de a merge mai departe.

Nu în fața altarelor ne-am plâns suferințele sau ne-am alinat temerile, ci în brațele bunicilor sau ale părinților noștri. Unde să mai mergem azi, dacă brațele lor, tot mai subțiri și mai neputincioase, s-au preschimbat, până la urmă, în raze de lumină?

Marile, sfâșietoarele noastre dileme le-am răsucit în gând și cuvânt până le-am găsit rezolvare împreună cu prietenii noștri, cei mai buni și mai dragi confidenți, martorii sufletelor noastre neprefăcute. Cine mai suntem noi după ce oglinzile care ne arătau adevărul s-au spart?!

În urmă cu cinci ani, am primit vestea că Laurențiu Hobincă, cel mai bun și mai drag prieten al adolescenței mele, nu mai e printre noi. Locuia în Canada, iar în vizita pe care i-am făcut-o Simonei în Toronto, în 2003, m-am întâlnit cu Laur într-o seară de noiembrie în care în Toronto ningea nepământean. Am stat ore întregi amândoi, ca-n tinerețe, într-o cafenea de la o margine de drum. Am vorbit și am râs în neștire, povestindu-ne viețile scurse între timp și bucurându-ne de revederea neașteptată, de peste mări și țări, de peste anotimpuri, de peste bucăți de viață scurse vertiginos între noi. Ne-am amintit, râzând, cum la una dintre petrecerile de majorat la care am fost împreună, eu cu prietenul meu de atunci, el cu prietena lui, ne-am pomenit, caraghioși, în fața situației în care partenerii noștri ne-au părăsit și s-au combinat între ei. Au plecat chiar de-acolo, de la petrecere, și ne-au lăsat pe noi ca pe niște fraieri, neștiind ce explicații să dăm celor care rămăseseră cu gura căscată, dar, mai ales, nouă înșine…

Paula Mirela Oprea, prietena mea cea mai bună din copilărie, cea alături de care cântasem cele mai frumoase cântece ale lumii, convinse fiind amândouă că muzica va fi destinul nostru, m-a sunat atunci, în 2015, să-mi spună că Laurențiu a plecat, la doar 46 de ani. Fuseseră colegi de serviciu și ea a aflat înainte de mine. Dar inima mea n-a crezut-o în ciuda evidențelor minții, am refuzat să cred că poate fi adevărată o veste nemiloasă ca asta până când nu m-am revăzut cu fratele mai mare al lui Laur, iubitul, admiratul, genialul Viorel Hobincă, cel care avea să-mi așeze în suflet confirmarea unui adevăr refuzat înadins.

Între timp, în 2017, am pierdut-o pe Simona, buna, minunata, generoasa și frumoasa mea Simona Catrina, suflet geamăn al eternităților mele, lumină a întregii mele deveniri. Floarea mea de magnolie… Nici ea nu împlinise nici măcar 50 de ani. Nu mi s-a liniștit sufletul și nici dorul nu mi s-a ostoit cu adevărat nici măcar după ce am scris împreună cu Dara Codescu, mama Simonei, prietena în paza căreia m-a lăsat Sim, o carte întreagă, de dor, de recunoștință, de lumină: Cartea Simona.

Iar ieri am aflat, după ce hohotisem oricum toată ziua de prea multe griji și pierderi adunate, că a plecat și Paula Mirela, prima și cea mai dragă prietenă din copilărie, sora mea de lapte, căci mamele noastre care locuiau pe strada Melodiei din Ploiești, în case aflate una vizavi de cealaltă, ne născuseră aproape odată și, din prietenie, din iubire, din destin, ne alăptau uneori inversându-ne între noi. Mama Dorina e și mama mea, mama mea de lapte, iar ieri am pierdut-o și eu pe Paula Mirela, care e bucată din noi, suflet din sufletul nostru, nu doar Dorina și fiul ei, Dragoș, scumpul și bunul, îndureratul Dragoș, nu doar fiica ei, superba ei fată, Andrada, au pierdut-o. Simt durerea mamei Dorina reverberând în sufletul meu și nu știu cum să o alin și să mă rog cu cuvinte mai adânci, ca să-l facă pe Dumnezeu să trimită peste ea o undă de liniște și o îmbrățișare divină. Și simt neputința de a simți pacea și resemnarea în zile ca acestea, în care pierderile sunt atât de adânci și de sfâșietoare, încât taie în carne vie, taie în suflet, taie în disperare.

Cu siguranță, cele mai rele lucruri care vin odată cu trecerea anilor nu sunt bolile, nu sunt neputințele sau îmbătrânirile trupurilor noastre. Ci pierderea lumilor de frumusețe, de iubire, de prietenie pe care le-am clădit împreună cu oameni care, rând pe rând, își lasă învelișurile omenești în lut și sufletul lor nemuritor pleacă mai departe, lăsându-ne singuri aici pentru încă o bucată de viață, de trudă, de lacrimi, de dor…

P.S. În fotografia de mai sus e imortalizată o clipă de mare fericire, în care m-am aflat alături de prima mea prietenă din copilărie, Paula Mirela Oprea, și de prietena mea de toată viața, Simona Catrina. Ce frumoase eram, ce senine, ce neștiutoare de iminența despărțirii… Mai jos sunt și alte imagini, în care ne-am bucurat de întâlnire, iar Mirela a plecat fericită că și-a făcut și o poză cu Cezar, pe care îl admira mult.

Paula Mirela va fi înmormântată luni, 13 iulie, de ziua mea, la ora 12, la Cimitirul Viișoara din Ploiești. Așa să fie, dacă Dumnezeu așa a decis să fie… Facă-se voia Sa, și-n bucurie, și în suferință.

P.P.S. Aprindeți azi o lumânare pentru Paula Mirela, pentru Laurențiu, pentru Simona și pentru prietenii voștri pierduți. Și, vă rog, luni, să nu-mi spuneți La mulți ani.

 

 

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Regret suferința ta cauzată de pierderea prea devreme a unor ființe dragi! Luni va fi o zi grea, cu siguranță, dar va trece… Așa e viața, știm: unul se naște, altul moare, iar soarele strălucește în continuare, nepăsător la durerile personale. Îți doresc putere și alinare.

    Violeta 12 iulie 2020 15:48 Răspunde
    • Violeta, te imbratisez cu toata dragostea si cu recunostita, imbratisarea ta mi-a dat putere! Multumesc!

      Alice Năstase Buciuta 16 iulie 2020 11:43 Răspunde
  • Alice, iti multumesc pentru freamatul inimii mele, pentru lacrimile care mi-au siroit pe obrajii calzi de dor, de regret, de recunostiinta, de tristete, de nadejde, de lumina, de intrebari, de greu, de adanc, de zbucium…. Ce suava si delicata Paula, ce razboinica si curajoasa Simona, cat de frumoase si demne toate trei. Visam, traim, gonim, uitam sa respiram si sa pretuim emotiile calde care ne zidesc, care ne dau forta si ne ridica iar si iar…ce trist si totusi ce nadejde si biruinta lumina de maine…… Cu emotie, bucurie si recunostiinta te imbratisez.

    Adela 28 iulie 2020 11:03 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title