Exista traditii pe care nu le intelegem cu adevarat, dar pe care le insumam bucuriilor noastre esentiale. Urmam ritualuri ale credintei fara sa credem in ele pana in maduva sufletului. Si transmitem, din generatie in generatie, obiceiuri ale caror radacini sunt pierdute in umbrele trecutului, dar de care noi nu ne putem dezice cu seninatate. Nu stiu ce inseamna sa rupi turta deasupra crestetului fetitei. As minti daca as declara ca mi se pare plauzibila credinta conform careia destinul copiilor se asaza sub semnul alegerilor de la aniversarea de un an. Dar am urmat, cu emotie, fiecare pas al ritualului. Mama mi-a copt in cuptorul ei vrajit turta frageda, cu gust de cozonac, iar Luminita, nasa Izutei, venita special de la Timisoara pentru a urma pasii credintei (si ai apucaturilor noastre ciudate, pentru ca prin zona ei nu se cunoaste traditia turtitei), a rupt painea rotunda si a coborat-o de-o parte si de alta a trupusorului fraged, al fetitei noastre de un an. Am asezat pe tava destinata alegerilor obiectele pe care le-am considerat ca posibile indicii ale dorintelor viitoare: o carte, o bancnota, un pix, o verigheta, un ruj, un telefon, o cheie de masina… Iar Izuta a intins mana si a ales, intr-o ordine care ne-a ingadut noua mai apoi sa crosetam tot felul de scenarii. Banii, verigheta, cartea. Va cunoaste un barbat bogat, se va casatori cu el sau… Va primi bani multi de la parinti care, pana va fi ea mare se vor imbogati… Apoi se va casatori. Sau isi va deschide un atelier de bijuterii? Oricum, cartea ne-a incurcat cel mai rau. Va scrie carti! – s-a nascut primul scenariu, cel mai la indemna. Ba nu, va sta toata ziua pe fotoliu si va citi, lipsita de griji, am ras noi. Iar intr-un final, zvacnetul meu de editor s-a razvratit: va prelua editura noastra si va fi talentat om de afaceri si de cultura, creator de mari carti, descoperitor de mari talente. Cum va fi? Ce va fi? N-o sa stim prea curand… Am asezat o suvita de par matasos si blonziu intr-un servetel cu braduti, pana cand o sa o legam cu funda si-o s-o ascundem intr-un sertar parfumat. Si, din cand in cand, ne vom aduce aminte cum a fost in ziua in care fetita noastra cu nume de rau maramuresan a implinit un an. Cel dintai an. Poate cel mai frumos. Pe care, din pacate, ea nu si-l va putea aminti, asa ca intra in obligatia noastra de parinti buni sa consemnam in carti si in inimi, ca sa-i povestim mai tarziu. Si ca sa putem relua si noi exercitiul superb al unei mari fericiri, al unei mari iubiri.
