fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Așa cum trebuie sau așa cum suntem

de

Pe măsură ce au trecut anii, în loc să fim tot mai liberi, ne-am pus măști, una peste alta. Nu, nu doar precum cele de acum, cu pliuri antivirale.

Altele, la fel de inutile în fața pericolului.

Una ca să ne ascundă timiditatea și frica de judecata celor din jur. Alta ca să părem mai bogați și mai culți decât suntem. Una ca să părem mai buni și mai sereni. Alta ca să arătăm ca și cum nimic nu ne-ar putea răni. Sau o alta, sofisticată – de fapt, un costum întreg – ca să le fim pe plac celorlalți atunci când avem nevoie de asta. Și tot timpul am avut nevoie, fiindcă orice am fi putut îndura, dar nu să fim excluși din grupurile celor mai cool decât noi…

Și probabil că a fost nevoie de pandemia-nebunia asta care să ne așeze pe chip o mască mai grea decât toate cele de mai înainte, una sub care chiar să nu mai putem respira, care să ne sâcâie, să ne doară, să ne apese, ca să începem să vrem să ne dăm jos și stratul celălalt de măști invizibile.

Ce să mai facem acum cu toate lucrurile pe care le-am cumpărat ca să le arătăm celor de pe stradă când nimeni nu mai e pe străzi ca să ne admire? La ce bun să ne mai păstrăm relațiile „de ochii lumii”, când ochii lumii s-au întors doar spre înăuntru?

După luni întregi în care n-am mai avut unde să purtăm rochiile cu paiete și pantofii cu toc, n-am mai scos nici mașina scumpă din garaj, parcă în apele aburite ale oglinzii semănăm tot mai puțin cu cei dichisiți din pozele de pe Instagram sau de pe Facebook și tot mai mult cu aceia care, în vise, fug de pericole sau suspină și vorbesc în somn. Nemaiavând cui să ne arătăm „așa cum trebuie”, am hotărât să ne vedem și să ne acceptăm pur și simplu așa cum suntem. Să ne întoarcem la lucrurile simple. Să spunem din nou adevărul. Să trăim ca și cum n-am muri niciodată. Să vorbim ca și cum nu ne-ar judeca nimeni pentru vorbele noastre. Să credem în povestea de azi pentru totdeauna și să ne aruncăm în brațele dragostei fără să ne mai păstrăm portițe de ieșire, asigurări antisuferință, promisiuni că dacă iubirea asta nu merge, oricând ne putem combina, recombina, îndrăgosti, reîndrăgosti. (Nu-i așa că nu spunem asta niciodată pentru copiii noștri? Nu ne încolțește niciodată în minte gândul că, dacă ăștia nu ne ascultă, înfiem alții de la primul orfelinat!)

Deci dacă masca de hârtie e prețul pe care trebuie să-l plătim ca să scăpăm de măștile de fard și de lacrimi, chiar merită să o purtăm cât mai mult cu putință. S-o ținem pe chip până când suntem siguri că, atunci când o scoatem, rămânem noi, cei adevărați. Și dacă, decojiți de acoperămintele chipului și ale sufletului, ne vom privi mai întâi pe noi cu iertare, cu milă și iubire, atunci cu siguranță vom ști să iertăm și să iubim ceea ce ne-a fost dat să întâlnim și să trăim.

Căci tot ceea ce vine din dragoste e un miracol și, iubind, ne putem preschimba viața într-un șir de minuni.

 

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Alice,
    Cred că trebuie sa facem tot ce înseamnă respect responsabilitate,pentru sănătatea noastră,a celor din jurul nostru..

    Ce este mai important ca sănătatea?
    Rochiile elegante,mașinile scumpe,nepăsarea, sfidarea?
    Nu…important este sa fim sănătoși, sa putem sa ne bucurăm de viață.!

    Te îmbrățișez vu drag.

    Adriana 26 august 2020 12:56 Răspunde
    • Da, Adriana, fara sanatate nu ne putem bucura de nimic, este atat de simplu – si totusi uitam, si investim adesea in alte lucruri, fara valoare.

      Alice Năstase Buciuta 2 septembrie 2020 22:07 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title