„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Reînvăț să iubesc

de

Reînvăț să iubesc, fără prefăcătorii, fără tertipuri, fără să cântăresc ce se cuvine să fac și ce nu se cuvine, privindu-mi copiii și înțelepțindu-mă din naivitatea lor.

.

Revoluția din mine însămi, dincolo de care nu cred că va mai fi nimic la fel în modalitatea mea de a vedea și de a înțelege lumea, s-a declanșat în urmă cu un an, la câteva cuvinte ale fiicei mele mai mari. Ilona a scris într-o zi pe blogul ei că una dintre dorințele sale cele mai arzătoare ar fi să nu mai fie nevoită să se poarte ca și cum nu i-ar păsa, exact în fața lucrurilor, gesturilor, întâmplărilor care îi sfâșie sufletul. Am conștientizat atunci, citind cuvintele copilului meu, mai intens decât am făcut-o citind cărți de psihologie, că regulile demnității-cu-orice-preț și teama de ridicol pe care ni le insuflă toate programele școlare și familiale ne împietresc inimile, obligându-ne să mergem prin lume cu fruntea prefăcut semeață, ca și cum nu ne-ar fi trădat cel mai bun prieten, ca și cum nu ne-ar fi murit cel mai iubit părinte, ca și cum n-am fi ratat ocazia pe care o așteptasem o viață, ca și cum n-am ști că am fost crunt nedreptățiți, ca și cum n-am fi înțeles că omul de care ne-am îndrăgostit nu ne iubește. Deși, de fapt, am avea dreptul și am avea nevoie să ne ghemuim, să tăcem, să plângem sau chiar să spunem: „Mi s-a rupt inima când mi-ai spus, când ai făcut, când am văzut, când am înțeles asta!”…

Iar zilele trecute, fetița mea cea mică, Iza, mi-a dat o altă lecție neprețuită, de autentică loialitate în iubire. De când l-a cunoscut pe Adrian Naidin, fascinantul muzician care reașază minunea muzicii în armonii nebănuite, prin vocea sa și a violoncelului fermecat care îl însoțește, Iza s-a îndrăgostit de muzică, de violoncel, de Adrian, pe care îl numește, cu mândrie, „profesorul meu” și datorită căruia visează să fie, ea însăși, o mare violoncelistă, cândva. Asistam împreună cu Iza la unul dintre splendidele concerte de la Casa Artelor „Dinu Lipatti”, locul care a devenit liman al frumuseții pentru noi, un spațiu miraculos în care Alice Barb pune le cale întâmplări artistice de-o ținută pur și simplu regală, dăruite cetățenilor orașului – deci la care, în cel mai uimitor, generos și fabulos mod cu putină, intrarea este gratuită!- iar programul superb al serii ajunsese la concertul pentru violoncel și orchestră în do major al lui Joseph Haydn, cu un foarte talentat solist, violoncelistul Octavian Lup. Iza, care ascultase fermecată întregul program al serii de până atunci, a zăbovit o vreme, cu un soi de freamăt, apoi mi-a șoptit la ureche: „Mami, eu nu mai pot să stau acum, vreau să merg înăuntru, să cer niște coli de hârtie și să-l desenez pe Adrian…” Și, într-adevăr, cu o seriozitate care ar fi putut părea stranie, Iza și-a luat una dintre revistele noastre, în care Adrian Naidin apare, ca invitat special, lună de lună, și, inspirându-se după fotografia lui, dar urmărind și contururile iubirii și admirației sale, în timp ce afară cânta alt violoncelist decât cel din sufletul ei, ea a început să deseneze, așezată, printr-o coincidență sau printr-o minune, cu căpșorul sprijinit în palmă sub imaginea adoratului, mereu tânărului și genialului Dinu Lipatti, care și el își sprijinea fruntea în palmă…

Iubirea adevărată cere fidelitate întreagă și izolare de toate celelalte frumuseți și ispite ale lumii. Iubirea adevărată cere adevăr și dăruire, mai presus de tertipuri, de convenții, de formalități. Iubirea adevărată e simplă și umilă, e gata să se arate în adevărata ei măreție și slăbiciune deopotrivă. Te iubesc. Aș vrea să mă iubești și tu.  Te iubesc și te văd doar pe tine. Și cu ochii închiși tot pe tine te văd. Îmi ești de ajuns, și te caut, și te aștept, și, atunci când nu ești aici, te desenez, ca să-mi treacă de dor…

Reînvăț să iubesc din curățenia iubirii copiilor mei. Îmi șterg lacrimile ca să fac loc altora, mai puțin sărate, nu ca să nu mă mai vadă lumea plângând. Zâmbesc, cu gura până la urechi și cu sufletul până la soare, doar atunci când sper, când mă bucur de lumină, de muzică, de bunătatea, atât de rară și atât de prețioasă, a oamenilor valoroși. Și n-am să mă mai prefac niciodată.

Categorii:
Confesiuni

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title