Îmi plac convențiile frumoase. Nu mă împiedic de idei subversive de genul celei conform căreia politețea englezilor e mai puțin valoroasă, fiindcă e artificială, nu vine din inimă (cum vine bădărănia șoferilor români în trafic). Sau că bilanțurile fericite de la sfârșit de an nu-și au rostul, ar putea fi făcute și pe 4 aprilie sau 7 septembrie fiindcă, până la urmă, tot o convenție e și calendarul ăsta pe stil nou sau vechi. Și, categoric, asta e. Ca dovadă că ucrainenii și-au mutat Crăciunul din ianuarie în decembrie, ca să nu-l mai serbeze odată cu rușii. Bine au făcut! Că Hristos se naște oricum, în veșnicie și-n inimile pline de iubire, fie că-i trecem noi data nașterii cu cerneală roșie pe calendarul bisericesc, fie că ne resemnăm cu gândul că oricum nu știm exact care este data reală.
Îmi place mult și corectitudinea politică, fiindcă sunt sastisită de incorectitudinea genuină, țâșnită din rărunchi, cu care ne mândrim de-atâta vreme. Iar celor care sar cu contraargumentul exceselor de corectitudine le amintesc că în orice domeniu extremismele fac rău, foarte rău, doar că noi alegem unde să le vedem și unde să le ignorăm.
Așa că fac și eu un bilanț la ceasul cel mai convențional cu putință și trec în agendă tresăririle cele mai înalte ale bucuriei și recunoștinței mele din 2023, ca să nu uit să mulțumesc pentru ce am primit și trăit și să merg mai departe cu inima pregătită de miracole noi:
– Așezarea mea tot mai serenă în albia de splendoare cosmopolită a Londrei. Respirația mea tot mai puțin gâtuită de dor;
– Continuarea programului Copilul Interior și uluirea continuă în fața felului miraculos de precis în care funcționează, sub bagheta măiastră a Oanei Stoianovici;
– Spectacolele de la Royal Opera House, între care îmi vor rămâne, pentru totdeauna, în topul cel mai înalt al emoției: Innocence al neasemuitei compozitoare Kaija Saariaho care, anul acesta, ce păcat!, a murit la doar 71 de ani; baletul The Cellist, dedicat violoncelistei Jacqueline du Pré, în coregrafia lui Cathy Marston; Cavalleria Rusticana/Pagliacci cu o Aleksandra Kurzak în Santuzza atât de bună, încât mi-a amintit de diva inimii mele, Marina Krilovici, și o dulce și fermecătoare debutantă în rolul Nedda, tânăra mea Valentina Puskás;
– Antologia Cele mai înalte uimiri și toate întâlnirile pe care le-a prilejuit, adăugând încă o dovadă că ideea acestui proeiect editorial al cărților cu miracole, minuni și revelații e de inspirație divină și merită să continue;
– Constelațiile familiale ale Iulianei Bostan. Atât de vindecătoare, de frumoase, de profunde, de încărcate de cultură și elevare spirituală, încât nu știu cum am trăit fără ele sau, mai precis, cum de n-am murit fără ele. Le-am trăit la Londra și la București, și toate au venit cu revelația că vindecarea noastră este moștenirea cea mai de preț pe care le-o putem lăsa copiilor noștri, de-un miliard de ori mai însemnată decât averile, casele, mașinile, hainele, excursiile…
– Proiectul Inimile vorbesc românește și bucuria pe care mi-au adus-o întâlnirile cu personalitățile din Marea Britanie. Splendoarea primului meu mare eveniment de la Londra, la care au venit cei mai frumoși oameni din lume, între care, ca oaspete de vază, neasemuita soprană, maestră, ființă nobilă Nelly Miricioiu;
– Mașinile de la Sixt și norocul de-a descoperi câtă libertate poți primi atunci când îți permiți să aterizezi și, chiar la aeroport, să te urci într-o mașină bună, care te duce ca gândul unde te cheamă dorurile. Am avut la început un parteneriat cu Sixt, apoi mi-am pus bani deoparte și mi-am închiriat mașină și, de fiecare dată, au fost pentru mine cea mai echitabilă investiție în autonomie și în bucurie.
– Cuvintele lui Elif Shafak. Romanele ei captivante și textele de pe blogul pe care scrie, conferințele pe care le susține, adevărurile pe care le apără. Toate sunt și ale mele, mă regăsesc întreagă în ideile unei scriitoare-surori pe care n-am întâlnit-o, încă, față în față, ci suflet în suflet. Literatura bună vindecă lumea;
– Terapia cranio-sacrală pe care am făcut-o cu Carmen Daniela Preda – probabil cea mai intensă călătorie dincolo de timp și spațiu, prin vieți, printre vieți, în diverse întrupări, planete, universuri și amintiri pe care nu le-ar fi putut crea nicio imaginație, atât de adevărate erau și atât de firesc mă așteptau să le (re)găsesc și să le înțeleg;
– Barbie, o minunăție de film a cărui profunzime și frumusețe, mascate în roz, în glamour, în sclipici, reușește pentru prima dată să explice pe înțelesul tuturor de ce avem atâta nevoie de feminism, de ce e obligatoriu să se vindece lumea și să primim șanse egale cu bărbații la zbor, la iubire, la onoare, la demnitate. Un film superb, care trebuie văzut și revăzut;
– Colecția Frida Kahlo a marii creatoare Liza Panait. Cel mai frumos moment artistic la care am participat eu însămi, ca prezentatoare, o onoare ce mi-a îngăduit o imersiune în splendoare, în iubire, în culoare ce mi-a purtat sufletul cu o treaptă mai aproape de măreția divină;
– Realizările profesionale ale copiilor mei în Anglia. Admiterea Ilonei în studioul de operă dedicat tinerilor artiști de la Scottish Opera, înscrierea lui Victor în facultatea de psihologie a unei prestigioase universități londoneze, premiile, bucuriile, înseninările Izei în școala britanică;
– Gustul desăvârșit al vinurilor de la Domeniul Coroanei Segarcea, pe care le-am luat cu mine pretutindeni, cu bucurie și mândrie. Fericirea că, în sfârșit, putem bea un vin spumant al cărui gust nobil poate însoți clipele de preț ale sărbătorilor noastre: Clipa, cel mai bun, mai curat, mai rafinat mod de-a turna amintiri în paharul înalt, de șampanie, pe care îl ridicăm în noaptea de început de an, cu sufletul întors la poezie și la versul sacru eminescian: Nu e păcat ca să se lepede clipa cea repede ce ni s-a dat?… O întrebare atât de tainică, încât este ea însăși un răspuns.
Fotografii de Paul Buciuta
