Nu mai știu să iubesc

De când am pornit în căutarea marilor mele împliniri, învățăturile mi s-au așternut la picioare fără să le mai caut.

Formula „Cere și ți se va da!” chiar funcționează!, mi-am spus cu bucurie. Și m-am apucat să citesc și să învăț flămândă, cu sârguința mea de Ravenclaw care și-a pus singur pe cap pălăria salvatoare a studiului temeinic.

Am adunat noi și noi înțelesuri despre univers și pământ. Am învățat cum să deslușesc în semenii mei care cer, adesea, de la mine, ceea ce și-ar fi dorit de la ei. Am fost la cursuri unde să pricep ce am făcut greșit și ce-a fost bine, în felul în care mi-am născut, crescut, alăptat, mângâiat, însoțit și cicălit copiii. Și am plecat departe, în retreaturi unde aș fi vrut să aflu cum ar fi trebuit să mă îndrăgostesc pe vremea când iubirea cădea asupră-mi ca un fulger din cer, fără veste, și ce ar trebui să fac, eficient și tandru, pentru iubirea statornică de azi.

M-am înscris la cursuri de marketing, de management, de business strategy, ca să pricep cum să-mi preschimb vocația în slujbă și visurile în proiect bănos. Și apoi la workshopuri de time management ca să înțeleg cum să apuc să-nvăț și să aplic în continuare tot ce am aflat, fiindcă, pe toate învățăturile și scurtăturile gândului meu am cheltuit, vorba poetului, o groază de ani.

Numai că, la un moment dat, m-am oprit și mi-am dat seama că m-am pricopsit cu mult mai multe întrebări decât răspunsuri. Și că, pe lângă vechile uimiri nedumerite, am adunat altele noi, pe care nu le avusesem niciodată.

Mi-au spus că pe copiii mei să îi las liberi și să le iau de pe umeri povara dragostei mele fără preget și fără sfârșit. Să îi îndemn să plece departe de casă, ca să le fac eu însămi mai ușoară desprinderea de cuib, și nu doar să mă prefac că accept, să învăț să accept, cu bucurie, smulgerea lor din mine. Lasă-i liberi! Îi împovărezi! mi-au repetat de șapte ori, ca să țin minte, iar ecoul a multiplicat și el îndemnul, așezându-l pe Facebook, în filme și-n coșmarurile mele care se îmbulzesc spre dimineață.

În schimb, pe bărbatul lângă care trăiesc, căruia i-aș fi dat toată libertatea din lume, lăsându-l să plece vremelnic, când vrea și chiar și când nu vrea, mai departe de casă, mi-au spus să îl păstrez, secundă de secundă, în cuibușorul nostru primitor, și să-l tratez ca și cum atunci ne-am fi întâlnit întâia oară. Alege-l, în fiecare clipă, doar pe el! , mi-au zis, încercând să îmi bage în cap tot ceea ce uitasem despre dragostea noastră tocită în servituțile existenței cu rate la bancă și copii la școală.

Despre revista mea adorată, despre cărțile mele iubite pentru care-am murit și-am înviat de-atâtea ori mi-au spus că sunt o întreprindere păguboasă din perspectiva lucidă a afacerii și m-au îndemnat, ferm, să nu le mai poleiesc cu sentimente. Să le tratez ca pe niște cifre înșirate într-un tabel și, când mă uit la căsuța din coadă, să îmi asum revelația că businessu-i business, viața e viață și că banul e, nu-i așa?, ban, oricât de nătăfleață ar părea constatarea.

Nu mai știu să iubesc. Nici pe cine. Nici ce. Inima mea mă trage în direcții în care bilanțul contabil și cel amoros ies prost, în timp ce mintea se împotrivește și ea, recunoscând și negând, deopotrivă, valoarea învățăturii predate și a meditației ghidate.

Mă refugiez în poeme suave, în culori de trandafiri, în amintiri și-n iubiri construite în vis și merg mai departe căutând alte limanuri de înțelepciune și de bucurie. Cândva, am să învăț din nou să-mi urmez dorurile, fără vinovățiile de-acum. Nu trebuie decât să caut altă școală, un curs mai modern, o programă mai bună… Sau să-mi cresc în piept o inimă nouă, care să uite tot ce-a învățat până acum și s-o ia de la capăt. Trăind ca și cum nu ar ști nimic despre dragoste.

Trăind și iubind.