De ce avem nevoie de bloguri?

De ce avem atat de mare nevoie de bloguri? Ce nu putem sa scriem altundeva decat intr-o casuta virtuala in care sa facem marturisiri personale, sa ne bucuram, sa ne enervam, sa topaim sau sa protestam in nume propriu? De ce ies in spatiul virtual atatea suflete, construind povesti de iubire si prietenii care schimba vieti, luandu-se la cearta sau indragostindu-se unii de altii?

Mi-am pus toate intrebarile din urma in perioada in care blogurile noastre s-au mutat de pe o platforma pe alta si, desi eu, una, am atatea locuri unde pot sa scriu, in print si online, – articole, editoriale, marturisiri – mi-am dat seama ca doar pe blog pot sa fiu cu adevarat autentica, nu ca jurnalista, ci ca om.

Acum sapte ani cand am infiintat blogul meu personal, nu stiam absolut nimic despre bloguri. Prima data cand am scris pe un blog am facut-o chiar pe pagina mea, gazduita de site-ul revistei. Habar nu aveam de regulile blogaritului – daca pot sa ma exprim asa, si iata ca pot -, dar le-am inventat, incet-incet, luandu-ma dupa cele ale bunului simt. Marturisesc acum ca nu mi-am imaginat ca va insemna pentru mine altceva decat o activitate de marketing. Imi doream sa cresc site-ul revistei mele si atunci m-am hotarat sa includ in reteta lui toate ingredientele de succes: bloguri, poll-uri, quiz-uri, interviuri, pictoriale, filmulete… Cam tot ce se cauta pe net. Dar, de la o zi la alta, intalnirile de pe blog au inceput sa insemne tot mai mult pentru viata mea. M-am marturisit tot mai onest, si oamenii mi-au raspuns tot mai sincer. S-au legat aici prietenii, dar, fiind un spatiu deschis, s-au incins si scandaluri, din cand in cand. Iar atunci cand s-a intamplat ceva rau, cand cineva din afara a venit si a adresat critici sau cuvinte urate vreunuia dintre membrii mai vechi ai comunitatii, cel atacat a plecat. Si m-a lasat. Cel care a lovit a plecat si el, in curand. Apoi eu am simtit nevoia sa o iau de la capat si am continuat sa scriu, sa imi fac alti prieteni, sa invit oameni noi sa scrie sau sa comenteze alaturi de mine nu subiecte de presa – decat rareori -, ci fapte de viata si de suflet…

De mai multe ori am recunoscut ca viata mea s-a schimbat profund de cand mi-am facut prieteni pe bloguri. Ca oamenii pe care i-am intalnit in spatiul virtual mi-au dat putere si curaj sa merg mai departe in clipele grele si m-au felicitat in cele implinite. Ca ei au fost si sunt pentru mine exemple de noblete si generozitate. Ca mi-au devenit prieteni de nadejde, pe care i-am intalnit, apoi, si in viata reala. Am observat, insa, cat de vulnerabili la critici sunt cei care vin intr-un spatiu virtual, chiar si atunci cand nici macar nu si-au spus numele lor real. Cat de raniti pot fi de o vorba aruncata aiurea si cat de mult rau fac oamenii cu gandul inveninat care vin si arunca cu piatra in cate un suflet scos in lume fara platosa.

De ce comenteaza oamenii articolele de pe bloguri sau de pe retelele de socializare? Probabil pentru ca se regasesc in ele, pentru ca au la randul lor un punct de vedere interesant, pentru ca simt ca pot intalni in lumea aceea, in lumea aceasta, un suflet care sa-i inteleaga si sa-i asculte. Sau pentru ca asteapta sa se intample o minune in viata lor. De ce apar mereu in spatiul virtual si personaje care, fara sa aduca niciun fel de opinie demna de luat in seama, vin si arunca cu noroi in oameni pe care nu-i cunosc? Pentru asta nu am gasit, inca, niciun raspuns. Dar mi-ar placea sa stiu ca toti cei aflati impreuna in online au invatat sa ia doar ce e mai bun din intalnirile la o cafea, la un cuvant, la o marturisire.

Oare se poate? Imi place sa cred ca da.