Primul curs legat de spiritualitate pe care l-am făcut, în vara anului 2013, a fost unul dintre cursurile profesorului Albert Ignatenko. Recunosc că, privind în urmă, înțeleg altfel lucrurile pe care le-am învățat și le-am trăit atunci, dar dacă e să vă ofer, așa cum am promis, descrierea onestă a pașilor care m-au adus până aici, la nivelul de înțelegere din momentul respectiv, pot mărturisi că, atunci, nu am înțeles mare lucru în ceea ce privește propriile mele capacități. Revelația cea mai însemnată pe care am avut-o a fost, însă, că unii dintre noi – alții, nu eu! – învață să acceseze oceanul de energie și de miracole potențiale aflat în afara noastră și că pot căpăta, astfel, puteri nemărginite.
Profesorul Ignatenko instala în cei care participau la curs un set de dispozitive psihoinformaționale pe care fiecare dintre cei care le primeau le puteau activa cu ușurință, printr-o mantră rostită într-un anume fel. Porneai de la un dispozitiv mai simplu și puteai avansa, în funcție de nivelul de curs la care te înscriai.
La momentul acela am fost uluită să aflu că putem căpăta puteri nelimitate, însă eram convinsă că, pe cont propriu, nu pot face absolut nimic. Că am nevoie în permanență de cineva care să mă poarte înainte. Am observat, însă, de la început, schimbări valoroase produse în mine și, mai ales, în cei de alături. Paul, soțul meu, întinerea vizibil și mă fascina cu felul uimitor în care izbutea să își extindă puterile, cele fizice, în primul rând. Înota, alerga, juca tenis sau stătea nemâncat, cu mare ușurință, și totul se întâmpla, categoric, pentru că fuseserăm la curs.
Recunosc, a fost și perioada în care am primit și primele comentarii negative referitor la alegerea mea. „Este bun profesorul?!” „Nu cumva îți ia din energie?” „Hm, are ceva neplăcut”… strâmbau din nas unii sceptici. Eu nu reușeam să-i măsor nici aura, nici puterile, dar îi simțeam, clipă de clipă, bunătatea.
A fost și un episod anecdotic, la un moment dat, la unul dintre cursuri. Profesorul Albert Ignatenko venea întotdeauna în sala de curs în ținută extrem de impunătoare, foarte elegant, îmbrăcat în costum scump, cu decorații de aur, cu pantofi fini de piele întoarsă. Eu stăteam în primul rând și nu știu de ce – sau știu, dar nu vreau să mă cert! – adusesem cu mine cutia de cola din care băusem în pauză, dar pe care n-o terminasem. Am așezat-o lângă piciorul scaunului pe care stăteam, dar, evident, cât de repede, am lovit-o și am vărsat-o. Am văzut cu groază cum băltoaca de zeamă maronie se întinde spre pantofii albi ai maestrului și mi-am închipuit ce dezastru poate urma… M-am fâstâcit atât de tare, încât am icnit ceva, emițând un zgomot disperat și ridicol, în timp ce în sală se lăsase tăcere și toți se pregăteau pentru o meditație. Toate capetele s-au întors spre mine, cu mutre mustrătoare, iar eu am privit spre Ignatenko cu un ochi plin de rușine, în timp ce cu celălalt mă holbam la băltoaca tot mai întinsă. Mă făcusem roșie ca focul la față și recunosc că m-am așteptat să fiu fulgerată cu o privire neiertătoare și să fiu dată afară din sală. Dar profesorul a sărit sprinten peste petecul de udătură lipicioasă și când a ajuns lângă mine mi-a făcut un semn din priviri să mă liniștesc și mi-a așezat o mână pe creștet. Iar prin palma lui am simțit atâta seninătate, atâta bunătate, atâta pace, atât de clar am primit mesajul să stau liniștită că nu s-a întâmplat nimic, încât nu m-am mai îndoit niciodată de faptul că profesorul Albert Ignatenko este un mesager al binelui, chiar dacă atunci eram prea la început ca să-i înțeleg metodele și să mă pot folosi de învățăturile lui, atât cât le oferă, cu adevărat.
Viața a fost ciudată și, chiar la finalul acelui an, mi-am pierdut tatăl, iar asta m-a făcut să intru într-o mare suferință și vinovăție care m-au dat înapoi nu cu un an, ci, parcă, cu o viață… Aproape jumătate din anul care a urmat morții tatei, am fost captivă într-o suferință atât de mare, încât duceam cu mine o amnezie stranie și apăsătoare. Nu mai știam nici ce am făcut cu o zi înainte… Despre cursurile de spiritualitate chiar nu mai aveam habar.
Iar apoi, în 2017, când parcă – parcă ajunsesem din nou pe o linie de plutire, am pierdut-o și pe prietena mea cea mai bună, pe Simona Catrina, iar durerea celei de-a doua mari pierderi venite peste mine m-a făcut să cobor atât de adânc în prăpastia suferinței, încât, din străfundul disperării mele nu am mai putut merge decât înapoi în sus, către viață și către lumină. Uneori e nevoie de o lecție grea ca să înțelegem. Uneori dintr-o prea mare suferință nu mai avem altundeva unde să fugim decât în vindecare.
Iar asta mie mi s-a întâmplat cu ajutor, cu mult ajutor venit printr-un complot al îngerilor întrupați care-mi erau prin preajmă… Cristina Enache, mama unei colege a fetiței mele, mi-a vorbit despre Daniela Floroiu. Iar Daniela avea să-mi vorbească despre mine.
Dar acesta este deja episodul următor al poveștii devenirii mele întru credință.
Fotografie cu Albert Ignatenko de Paul Buciuta.
